Două feluri de a muri

Ne putem face foarte uşor o idee despre splendoarea capitalismului dacă pornim, de exemplu, într-o călătorie cu metroul. Vreau să spun, dacă avem privilegiul să putem călători cu metroul la ore în care acesta nu este supraaglomerat, astfel încât pasiunea contemplativă să nu se stingă sub presiunea încercărilor de a-ţi menţine echilibrul adoptând posturi specifice doar gymnosofiştilor indieni.

Ce observăm aşadar dacă avem privilegiul unor astfel de călătorii şi dacă plăcerea de a ne contempla semenii e încă vie în noi? Vom observa, bunăoară, că foarte rar se întâmplă să întâlnim în acelaşi vagon doi oameni care să poarte perechi identice de încălţăminte. Această simplă observaţie ar trebui să fie suficientă pentru a demonstra falsitatea tezei potrivit căreia capitalismul masifică individul.

O banală călătorie cu metroul ne face să întâlnim oameni cu gusturi diferite, cu venituri diferite, dar care toţi, fără excepţie, sunt încălţaţi în aşa fel încât unicitatea propriei fiinţe şi a propriei biografii se regăseşte fidel în sandalele, în pantofii sau în papucii pe care îi poartă şi care diferă aproape întotdeauna de încălţările celorlalţi călători. Iată cel mai puternic manifest împotriva uniformităţii! Iată cum, într-un mod cu totul neaşteptat, producţia de masă – orientată către piaţă – permite fiecărui individ să îşi exprime unicitatea, să exploreze propriile sale cărări, nebătătorite de nimeni altcineva înaintea lui. O continuare a spectacolului naturii, cu risipa exuberantă de specii, de căi prin care viaţa se împlineşte.

Cât despre imperfecţiuni, le cunoaştem prea bine. Ne putem, bunăoară, abona la serviciile unei companii de telefonie în aşa fel încât, conform contractului, nu ne mai putem dezabona fără să plătim daune cinstitei companii decât într-o anumită zi din an – numită, cu ironie involuntară, „zi aniversară”. Sau ne putem urca într-un taxi care afişează, cu cifre de-o şchioapă, tariful de noapte (încălcând astfel flagrant legea taximetriei), în timp ce tariful zis „de zi” este obscen de mare (şi scris undeva cu litere foarte mici). La fel ca în natură, şi în ordinea capitalistă există spurcăciuni dezgustătoare, există prădători, după cum există şi tentative eşuate de pradă – şi, din nefericire, şi tentative eşuate de a te apăra de prădători.

Capitalismul, repet, este o formă de viaţă. E atât splendid, exuberant, mustind de creativitate, cât şi imperfect în detaliile sale şi în practica de zi cu zi. Trăim în ordinea capitalistă ca într-o ordine a viului – şi tot astfel şi murim.

Există, la drept vorbind, două feluri de a muri şi de a produce moarte în jurul nostru, atunci când ne referim la capitalism. Unul dintre ele constă în afirmarea dogmatică, exclusiv pozitivă a capitalismului. Există splendoare, dar nu există imperfecţiuni – aceasta este teza fundamentală a celor care susţin cu rigiditate ordinea pieţei libere şi a producţiei de masă. Consider morbidă această teză – iar rigiditatea celor care o susţin cu frenezie sectară îmi pare mult prea asemănătoare cu rigor mortis pentru a-mi fi pe plac.

Viaţa este imperfectă, şi la fel şi ordinea vieţii umane pe care o numim „capitalism”. Viaţa este imperfectă până într-acolo încât dispariţia imperfecţiunilor înseamnă dispariţia vieţii. La un moment dat, câţiva esteţi au încercat să compună chipul uman perfect. Au ales pentru asta ochii perfecţi, sprâncenele perfecte, nasul perfect, gura perfectă şi aşa mai departe şi le-au asamblat într-un portret. Rezultatul a fost de o urâţenie înfricoşătoare – un chip care nu exprima viaţă în niciun fel.

Imperfecţiunea este o trăsătură fundamentală a viului. Ea face posibilă reacţia, schimbarea, căutarea, explorarea. În absenţa imperfecţiunii, exuberanţa, creativitatea, spontaneitatea, curajul antreprenorial şi toate celelalte nu mai au cum şi pentru ce să existe.

Celălalt fel de a muri îl reprezintă blocarea încrâncenată în imperfecţiune. Pentru adversarii capitalismului, totul în cazul lui e suspect, e urât, e vulgar, e imperfect. Prin urmare, purtătorul imperfecţiunii trebuie distrus. Apologeţii radicali ai capitalismului, ca şi adversarii acestei ordini au, surprinzător, ceva în comun: ambele tabere trădează o ură faţă de viaţă, sau cel puţin o frică de viaţă care îi îngheaţă în visul lor.

Unii, aidoma îndrăgostiţilor adolescenţi, refuză să vadă vreo scădere în obiectul iubirii lor. Cei care se plâng de anumite consecinţe locale, de detalii ale capitalismului, ar face mai bine să tacă – oricum nu vor fi auziţi. Ceilalţi văd în capitalism doar exploatare, alienare, lăcomie criminală sau, după caz, moartea lui Dumnezeu. Să îi lăsăm pe toţi aceşti morţi să îşi îngroape morţii lor. Între ei şi frumuseţea vie e o genune de netrecut.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist