După pandemie?

sâmbătă, 02 ianuarie 2021, 10:10
3 MIN
 După pandemie?

Provocarea pentru numărul tematic anual a fost aceea de a răspunde la întrebarea: „Cu ce rămânem după pandemie?” Am o nedumerire, şi probabil că nu doar eu, cu privire la când va fi acest post-pandemie, înainte de a-mi pune problema, desigur, ce poate fi considerat de păstrat din experienţa pandemiei. Cu siguranţă, nu va fi ceva ce am putea alege. Sper ca cei ce vor rămâne să rămână cu o cât de mică lovitură în suficienţa lor, mai puţin aroganţi şi mai capabili de mirări în faţa incertitudinilor şi a imprevizibilului care conferă savoare vieţii.

În plan teatral, regizorii care mizau pe multimedia vor trebui să facă uz altfel de mijloacele audiovideo, deoarece teatrufilmul va fi posibil pentru toţi, diferenţa o va face abilitatea fiecăruia. Termenul online va fi folosit de atâta ori până ne vom fi obişnuit şi vom ajunge să considerăm cele virtuale ca făcând parte din existenţa pământenilor. Ne vom fi lămurit până atunci şi ce va fi fiind teatrul online, iar noi şi noi genuri teatrale vor apărea, în cadrul noului context creat. Vizionările filmărilor nu vor mai fi considerate o impietate, sala de spectacol nu va mai fi sacralizată. Până la urmă, pentru cine are ochi să vadă şi urechi să audă, e acelaşi lucru spectacolul din fotoliu cu cel din scaunul pluşat şi roşu. Efectele speciale şi atmosfera nu-i sunt sesizabile decât celui fără înclinare spre descifrarea de sensuri în teatrufilm. Iar aceluia îi vor rămâne străine oricât şi-ar etala dantelăria la teatru. Despre lumini, desigur, se va scrie mai puţin, dar pe cine va mai interesa luminile în noul teatru? Imagini şi sunete, în aceşti termeni vom discuta noile provocări.

În plan educaţional, poate abia cu online-ul se vor dezbăra unii de năravul de a dicta lecţia elevului care scrie în caiete până-l dor degetele sau de a pune elevul să conspecteze de la pagina x până la pagina y. Pentru că virtualul nu face casă bună nici cu dictatul automat, nici cu conspectarea mecanică. Cataloagele vor ajunge poate, în sfârşit, electronice. Fără nevoia de a dubla birocraţia hârtiilor printr-o birocraţie online (ceea ce ar fi un real dezastru). Dacă cea din urmă însă se va produce, vor apăra foarte multe joburi mecanice de introducere de date din online în offline (pe hârtie) şi invers, la care roboţeii educaţiei mecanice din online-ul greşit se vor adapta imediat; nu există nici un rău fără un bine pe măsura sa. Poate că se va păstra ceva şi din online-ul cel bun în activitatea de la clasă, poate că elevii vor fi toţi echipaţi cu tablete în viitor, vor lua notiţe pe notebook-uri, vor folosi tehnologia în scop didactic, iar profesorul va integra quiz-uri sau elemente vizuale în predare sau evaluare. Mai puţină forfotă pe orizontală, mai mult dinamism pe verticală.

Zilele acestea, o reală nevoie de conectare face ca oamenii să se prindă de sărbătorile tradiţionale ca de ceva ce le-ar putea da un sens. Poate că această nevoie va creşte în online şi va descreşte în offline, schimbând din micile obiceiuri cotidiene (cum ar fi scuipăturile ca să-ţi aperi aproapele de deochi şi multe altele dintre cele pe care nu le-am agreat, mărturisesc, niciodată, acum cu atât mai puţin apreciez oamenii care încalcă limbajul spaţiului). Iar pe măsură ce vom deveni mai distanţi, ar fi dezirabil ca gradul de empatie să crească. Inevitabil, online-ul dezvoltă intuiţia, capacitatea de identificare afectivă la distanţă. Atâta apropiere amestecată cu lipsă de empatie mi-a fost dat să văd la semeni, încât o glacialitate empatică mi-ar depăşi orice aşteptare.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)

Comentarii