Escrocheria secolului

Cu siguranţă că ecologiştii nu se aşteptau să primească o asemenea lovitură năucitoare tocmai de la un fost militant activ şi de la un cineast care a fost (mă întreb dacă va mai fi) idolul stângii şi al „progresiştilor”. E vorba despre documentarul Planet of the Humans, produs de Michael Moore şi realizat de Jeff Gibbs, documentar lansat anul acesta şi care poate fi accesat fără probleme pe You Tube. Timp de o oră şi patruzeci de minute, îl urmărim pe Jeff Gibbs în ancheta lui necruţătoare, demontând miturile „energiei verzi”, „regenerabile”, scoţând la iveală minciunile, manipulările la care s-au dedat celebri apostoli ai ecologiei, arătând – cu documentele „la vedere” – investiţiile halucinante care s-au făcut în centralele eoliene şi în centralele solare, de la care se aşteptau miracole şi care s-au dovedit nişte fantasmagorii. Mişcarea ecologică s-a născut la începutul anilor ’60, iar intenţiile generoase ale iniţiatorilor s-au transformat, ulterior, în fanatism ideologic şi în cursă pentru câştigarea de capital politic. De la Rachel Carson (1907-1964), profesoara universitară care făcea studii serioase despre degradarea mediului, până la exaltata Greta Thunberg, mişcările ecologice au decăzut tot mai mult, eşuând în mistificare sau în circ mediatic.

Jeff Gibbs, aşadar, ne duce la o centrală solară din Michigan unde aflăm că, întinsă pe o suprafaţă cât un teren de fotbal, această centrală poate alimenta pe durata unui an cu energie (căldură, electricitate etc.) doar… zece apartamente! În alt punct al anchetei, aflăm că panourile solare utilizează materii prime rare şi scumpe şi că fabricarea lor presupune obţinerea unor temperaturi foarte înalte, graţie unui proces în care se folosesc din belşug… cărbuni. În plus, centralele solare – ca şi centralele eoliene – sunt, în chip fatal, intermitente (când norii acoperă soarele sau când nu bate vântul), încât e nevoie de… dublarea lor prin centrale pe cărbune sau pe gaz natural. Centralele eoliene mutilează îngrozitor peisajul şi sunt deosebit de costisitoare: o eoliană de 150 de metri înălţime foloseşte cel puţin 520 de tone de beton şi 140 de tone de oţel! Imaginile cu zecile de mastodonţi care acoperă orizontul sunt de coşmar. Unde mai pui că o eoliană are o durată de viaţă de numai 20 de ani… O altă fantasmă foarte răspândită este automobilul electric. Fabricarea bateriilor implică, şi aici, utilizarea unor metale rare şi a unor procedee industriale toxice. Se uită, îndeobşte, că acumulatoarele acestor automobile se alimentează tot la reţeaua publică (adică energie produsă, în majoritatea cazurilor, de centrale pe cărbuni) şi că reciclarea acumulatoarelor este, deocamdată, o problemă nerezolvată. Dar, fireşte, Tesla e una dintre uzinele americane cele mai faimoase, plus că are reputaţia că „protejează mediul înconjurător”… Poate că cea mai sinistră mistificare este aceea care exaltă virtuţile „biomasei”. În Statele Unite, aşa cum arată documentarul lui Moore-Gibbs, lucrurile sunt clare: biomasă înseamnă păduri rase, înseamnă cantităţi enorme de lemn duse să ardă în cuptoarele centralelor „verzi”. Energie regenerabilă? Zeci de ani, uneori secole îi trebuie unei păduri să îşi revină după ce a fost făcută – la propriu – una cu pământul… Cei care vor să salveze Terra au şi alte idei luminoase: obţinerea energiei din grăsimile animale sau din algele marine (dezastrul de pe sol e mutat astfel pe fundul mărilor şi oceanelor…).

Cui foloseşte tot acest joc pervers? Ancheta întreprinsă de cei doi cineaşti e, din nou, fără echivoc: ecologia a devenit o afacere, mari industriaşi se îmbogăţesc de pe urma iluziilor cu care se hrănesc naivii. Politicenii, la rândul lor, profită – când au ocazia – la maximum. Exemplul cel mai relevant este acela al fostului vicepreşedinte Al Gore, care a fost vreme de opt ani mâna dreaptă a lui Obama. Demagog, mincinos, duplicitar, Al Gore şi-a câştigat notorietatea prin cărţi şi intervenţii publice în care îşi exprima, patetic, crezul ecologic. A înşelat atât de multă lume încât a obţinut, în 2007, premiul Nobel pentru Pace. În realitate, Al Gore este un abil om de afaceri: a deţinut, spre exemplu, un canal de televiziune (Current TV) pe care l-a vândut foarte avantajos, în 2012, arabilor de la Al Jazeera. A avut şi are legături strânse cu industriaşii care promovează „energiile verzi”. Când e luat la întrebări, se contrazice sau evită răspunsurile directe. E la fel de fals ca starul ecologiei din Franţa, Nicolas Hulot (acesta a fost şi ministru), militant împotriva poluării, dar care posedă…6 (şase) automobile!…

S-au investit pe glob, în „energiile verzi”, peste 3000 de miliarde de euro, bani aruncaţi pe fereastră. Sigur, în demersul lor, Jeff Gibbs şi Michael Moore rămân nişte oameni de stânga, dar asta face şi mai credibile, şi mai demolatoare atacurile lor împotriva imposturii ecologice. În comentariul pe marginea filmului de pe site-ul Causeur, David Angevin subliniază că energia verde nu poate furniza decât energie complementară, la scară mică, în anumite condiţii şi în anumite zone. Singurele soluţii nepoluante, spune el, sunt energia nucleară şi cea hidroelectrică. Germania a dat un exemplu prost închizând centralele nucleare: a investit 500 de miliarde de euro în eoliene şi în panouri solare, iar acum a trebuit să redeschidă mai multe centrale pe cărbune şi să… importe energie electrică de la centralele nucleare din Franţa! Şi cred că lecţia principală care trebuie trasă din filmul lui Gibbs-Moore este următoarea: da, ne confruntăm cu probleme grave în ce priveşte resursele naturale şi mediul înconjurător, dar rezolvarea acestor probleme nu trebuie lăsată în seama ecologiştilor de operetă.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor