Fanatici

Provine din cuvântul englezesc fan care la rândul lui este o abreviere a cuvântului fanatic şi desemnează un individ „însufleţit de o râvnă exagerată, capabil de acţiuni temerare pentru o convingere şi intolerant până la violenţă faţă de adversari. Despre un sentiment, o atitudine, o idee etc. Dus la extrem, exagerat, pătimaş, intolerant. FAN, fani, s. m. Admirator entuziast, pasionat, al unei vedete, al unei mişcări artistice etc.; simpatizant.” (DEX)

La prima vedere termenul trimite la sentimente extreme şi extremiste, prin urmare cred că niciunul dintre fanii recunoscuţi nu s-ar cataloga pe sine astfel. Niciun om normal nu poate recunoaşte vreodată că este mai mult sau mai puţin nebun. Pentru că fanatismul este un fel de nebunie, de pierdere a contactului cu realitatea, a simţului realităţii, şi concentrarea asupra unui singur punct din tot universul şi cu orice preţ.

Cele mai bune exemple sunt, evident, fanii artiştilor. Iar dintre toţi, cred că cel mai nimerit este nimeni altul decât admiratorilor regelui pop, Michael Jackson. Sunt arhicunoscute manifestările simpatizanţilor fanatici atât la concerte, cât şi în locurile de apariţie ale starului. Majoritatea acţiunilor aveau toate caracteristicile unor manifestări necontrolate: ţipete animalice, plâns, leşinat, transă, atacuri de panică etc. Dacă cineva ar fi întrebat respectivele persoane dacă se consideră normale din punct de vedere emoţional, ar fi răspuns fără ezitare că da. Chiar dacă, privind din exterior, dintr-un punct de vedere neatins de arsura geniului artistic menţionat, totul părea pur şi simplu nebunie curată.

Mai mult decât atât, comportamentul necontrolat declanşat de prezenţa fizică a cauzei fanatismului se extinde chiar şi dincolo de aceste circumstanţe. De pildă, se ştie că regele pop a avut mari probleme cu pedofilia. A fost acuzat de mai multe ori de abuz sexual asupra minorilor şi nu erau invenţii, ci fapte dovedite. Din păcate marele artist a plecat din această lume sub această umbră a impurităţii. Cu toate acestea, fanii lui au rămas la fel de entuziaşti, ba chiar mulţi şi-au găsit un nou scop în viaţă, acela de a-i reabilita imaginea. S-a ajuns până în punctul în care mai mulţi fani organizaţi au dat în judecată familiile copiilor abuzaţi de MJ acuzându-i de defăimarea imaginii artistului.

Un lucru e cert, când iubeşti cu adevărat nu vezi adevărul, acest lucru este demonstrat. Şi nu e vorba aici doar despre iubirea cântată de poeţi, ci de orice fel de sentiment puternic, afecţiune exagerată faţă de ceva ori cineva. Persoana „infectată” de iubire vede în obiectul afecţiunii ei numai şi numai părţile bune şi frumoase care îi confirmă continuu şi îi amplifică sentimentele deja simţite. Este imposibil să convingi pe cineva îndrăgostit că „nu are dreptate”. Nici nu e vorba de dreptate şi adevăr aici, doar despre fanatism. E o recompensare pe care „îndrăgostitul” o simte puternic de fiecare dată când persoana/obiectul iubirii îşi face prezenţa, emite afirmaţii, execută fapte  şi altele asemenea. Absolut tot ce face acesta este bun, frumos, plăcut, ba chiar genial, inspirat. Defectele lipsesc cu desăvârşire ori sunt trecute la capitolul atuuri interesante, farmec, charismă. Cu alte cuvinte, chiar dacă „MJ”-ul inimii ar vrea să se facă neplăcut, dispreţuit, respingător, nu ar reuşi. Ar fi chiar imposibil, nu poţi face pe nimeni care te iubeşte să te urască peste noapte ori să-i fii indiferent. Trebuie să aibă loc mai multe schimbări graduale în sufletul şi mintea fanului ca să ajungă de la o extremă la alta, dovadă că nici măcar moartea nu schimbă aproape nimic.

Deci e complicat, cu atât mai complicat, cu cât nu există practic limită a fanatismului. Există fani ai animalelor, ai plantelor, ai maşinilor, ai avioanelor, ai artiştilor etc. Şi da, există fani ai politicienilor, e posibil chiar ca aceştia să fie cei mai numeroşi. Manifestările fanaticilor de politicieni sunt aproape identice cu ale fanilor lui MJ: anihilarea totală a simţului critic, exacerbarea până la absurd a toleranţei faţă de greşeli şi amplificarea dincolo de realitate a calităţilor persoanei adorate. În paralel are loc concentrarea tuturor energiilor negative şi a intoleranţei către opozanţi. Tot ce face politicianul X şi partidul său este bun, este perfect, este exact ce trebuia, chiar dacă nu face nimic: Bravo lui că n-a făcut nimic! În schimb, tot ce fac ceilalţi este penibil, execrabil, de toată jena, absurd, incalificabil.

Susţinerea unui politician nu are limită. Cel puţin în primii ani de mandat este de nezdruncinat, abia după aceea sentimentele încep să pălească, exact ca într-o căsnicie când nu trebuie să-ţi mai impresionezi partenerul, îl vezi în fiecare zi şi noapte, iar defectele, adevărul încep să iasă la iveală. Dacă în schimb a pierdut alegerile, „afecţiunea” creşte exponenţial cu fiecare an până în ziua următorului scrutin electoral.

Toate aceste sentimente sunt hrănite cu ura faţă de „ceilalţi”. Nu există susţinător politic care să nu urască adversarii. Orice petrecere cu prieteni va degenera în momentul în care se vor aborda subiecte politice. O întâlnire după 40 de ani de la terminarea liceului se poate sfârşi regretabil cu certuri pe teme politice între toţi foştii colegi. Familii se despart pentru că nu au aceeaşi „orientare” politică.

În realitate, nici măcar nu există vreo orientare politică, există doar nişte păreri diferite care sunt, în egală măsură, la fel de greşite. Adevărul nu tronează în nicio tabără, el este ignorat, uitat, înăbuşit cu bună ştiinţă şi de unii, şi de ceilalţi. Dacă s-ar şti adevărul, nu ar mai exista partide politice, ci doar o înţelegere generală a tuturor, pentru că adevărul este unul singur şi toţi ar fi de acord cu acesta.

La fel cum procedează fanii lui Michael Jackson, susţinătorii politici sunt gata oricând să calce în picioare dreptatea şi legea pentru o imagine. O imagine pe care ei o idolatrizează.

România este un loc ideal de studiu al fanatismului politic. În ultimii 13 ani, de pildă, au existat 13 guverne, nemailuând în seamă pe cele interimare. Niciunul nu a fost bun, chiar dacă au avut pe rând culori politice diferite. Dacă ar fi fost bun, ar fi existat şi azi la cârma ţării. Fanii sunt peste tot, şi toţi sunt în egală măsură de înverşunaţi împotriva celorlalţi, şi la fel de iubitori pentru ai lor. Ceea ce fac şi spun preferaţii lor e bine, ce fac şi spun adversarii e rău. Cu toate acestea, ţara e din ce în ce mai dezbinată, mai instabilă şi mai dezorganizată, ca un copil care suferă de foame în timp ce părinţii lui se ceartă despre cum să-i dea de mâncare.

Nu este ieşire din această situaţie. Iubirea şi ura se hrănesc una din alta ca un şarpe care îşi înghite coada. Am intrat într-o carusel care ne ţine pe toţi ameţiţi şi care deja funcţionează din inerţie. Cine este, printr-un noroc, o întâmplare fericită, aruncat afară şi se trezeşte ca după o beţie are o singură regulă: fără iubire, fără ură şi fiecare pentru el!…  

Briscan Zara este scriitor şi publicist