Gânduri triste într-o zi festivă

Două sunt, cred, fenomenele care se observă cu ochiul liber: sărăcirea limbii şi stâlcirea ei. Am mai vorbit, în repetate rânduri, despre aceste lucruri şi fireşte că nu sunt singurul. E uimitor să constaţi cu câtă rapiditate oamenii preiau şi difuzează cuvinte folosite aiurea sau construcţii greşite. Voi da doar câteva exemple. Un stereotip larg răspândit, mai ales în discursul tinerilor, este adjectivul „epic”, folosit unde te aştepţi mai puţin: e un cuvânt „bun la toate”, care îl scuteşte pe vorbitor de un efort intelectual suplimentar. Multe sunt cuvintele care, îndeosebi sub influenţa limbii engleze, nu mai au sensurile lor consacrate. Unul dintre aceste cuvinte este „patetic”, altul este „versatil”: „patetic” a ajuns să însemne „ridicol” iar „versatil” a căpătat conotaţii pozitive, fiind folosit de-a valma pentru persoane şi obiecte (cu sensul de „capabil să îndeplinească mai multe funcţii”). Despre proliferarea lui „ca şi” (chiar şi acolo unde ţi se împleticeşte limba în gură: „ca şi şomer”), „locaţie”, „provocare”, „oportunitate” etc. am tot vorbit. Folosirea abuzivă a lui „acesta”, „aceasta” acolo unde şi-ar afla locul pronumele personale „el”,„ea” a devenit o adevărată plagă a „stilului” (dacă stil îl putem numi) jurnalistic. Relaţia ziariştilor cu limba română este, de altfel, una foarte îndoielnică. Chiar zilele trecute, la un post TV, o tânără afirma, cu toată seriozitatea, următoarele: „comunicatul ambasadei SUA contrazice dramatic scrisoarea lui Rudy Giuliani”. Ce înţelege juna comentatoare prin „dramatic” mi-e greu să intuiesc. Mă întreb însă ce cuvânt ar fi trebuit ea să folosească atunci când s-a aflat că Giuliani a fost plătit pentru scrisoarea pe care a semnat-o… „Patetic”? „Versatil”?

E de aşteptat ca astăzi politicienii să facă declaraţii vibrante în care să-şi declare amorul profund şi etern pentru limba română. Bine ar fi ca ei să-şi dovedească această mare iubire vorbind şi scriind corect româneşte. Miercuri seara, colegul Bogdan Creţu înregistra „la cald” o frază ce poartă o marcă inconfundabilă: „Mai mult de atât, firmele de lobby îmbrăţişează o cauză care urmează să o susţină oficial dacă cred în ea”. E scandalos că al doilea om în stat, după atâţia ani de când e în politică, face aceleaşi greşeli elementare. Pe cât de preţios şi de infatuat este Călin Popescu Tăriceanu, pe atât de plin de clişee şi de erori de gramatică este discursul său. De altfel, coaliţia care se află astăzi la guvernare bate toate recordurile în materie de agramatism. E o coaliţie care ne-a „dăruit” doi miniştri ai educaţiei (inenarabilul Liviu Pop şi sclifositul plin de morgă Valentin Popa) certaţi cu gramatica şi care, în plus, pretind că o serie de trăsnăi pe care le debitează se datorează faptului că vorbesc în …„dialectul” ţinutului din care provin! E o prostie, bineînţeles, dar, chiar dacă ar fi aşa, unui ministru (cu atât mai mult unui ministru al educaţiei) nu-i este îngăduit să vorbească în „dialect”: el trebuie să fie un model în mânuirea limbii române literare. Gafele Mariei Grapini, ca şi ale Vioricăi Dăncilă, au stârnit hohote de râs şi au devenit subiectul a nenumărate glume. Cele câteva minute de pe Youtube (vai, prea puţine!) cu prestaţia ministrului economiei Dănuţ Andruşca ne arată un personaj cu un grav handicap intelectual, incapabil să lege mai mult de cinci-şase cuvinte.

Aberaţii, agramatisme, dezacorduri, confuzii etc., etc., dar mai e şi blestemul „limbii de lemn”. Domnii şi doamnele de la putere repetă, papagaliceşte, o serie – redusă ca număr – de clişee, dintre care se detaşează câteva: „statul paralel”, „protocoalele”, „binomul”. Sărăcia exprimării reflectă precaritatea gândirii. Discursul acestor oameni e previzibil şi repetitiv. O limbă de lemn de o factură aparte practică ministrul justiţiei Tudorel Toader. Discursul domniei sale, care se vrea erudit şi la obiect, e în cel mai înalt grad adormitor: el curge fără pauze, dă impresia că nu se va opri niciodată, are inflexiuni în voce care se doresc subtile, adoptă un ton arogant-profesoral care nu admite replică, mai ales acolo unde oratorul lansează răutăţi gratuite sau acuzaţii nedrepte. A fost, recent, un moment de mare voluptate sa-l auzim rostind, solemn, „optusprezece”. Ascendentul său intelectual în guvern trebuie să fie foarte mare, deoarece a doua zi Viorica Dăncilă ne-a delectat cu un sonor „patrusprezece”.

Ce s-ar mai putea adăuga ? Că, decât să se pozeze în ie (vezi bine, legătura cu tradiţiile strămoşeşti), decât să facă declaraţii sforăitoare de genul „mândru că sunt român”, cei numiţi mai sus şi mulţi, mulţi alţii ar trebui în primul rând să se îngrijească de limba în care se exprimă. Şi nu să ne sfideze cu incultura şi agramatismul lor.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor