La o privire fugară, biografia lui Bacovia e lipsită de relief, consumându-se într-un spaţiu închis, în care predomină cenuşiul. În acest sens, viaţa intimă a autorului Plumb-ului e greu de radiografiat chiar şi pentru experţi sau psihanalişti. Distinsul critic literar băcăuan Constantin Călin, care şi-a dedicat o mare parte a existenţei studierii vieţii lui Bacovia, exclamă pe ton dezamăgit: „Ce «exemplu» poţi să scoţi din viaţa lui Bacovia, căci a fost repetent, bea, lipsea de la serviciu, se îmbolnăvea cam des şi părea, uneori, «decrepit în ultimul hal».”

Adevărata biografie a autorului Stanţelor burgheze e cea interioară, marcată de frustrări, eşecuri şi vise de mărire. Privită din acest punct de vedere, biografia lui Bacovia e compatibilă cu opera. Bacovia e omul din carapace al lui Cehov. El îşi este suficient sieşi. Spre deosebire de personajul cehovian, el nu e un pedant, ci doar un visător notoriu. Galoşii lui rămân pe hol pe vreme de ploaie sau de moină, şi în picioare pe caniculă. Ca personaj, el e pe cât de grav, pe atât de ridicol. Comportamentul său e al unui somnambul sau al unui om scăpat din ospiciu.

Bacovia poate fi privit şi ca un personaj dostoievskian. Dostoievskianismul bacovian se manifestă la nivelul gesturilor. Regăsim în el pe un Raskolnikov imaginar, retras în cămăruţa sa, derulând la nesfârşit scena oribilei crime închipuite, pe Marmeladov, dar şi pe prinţul Mîşkin, căzut în genunchi în faţa cadavrului aflat deja în descompunere al unei Nastasya Filippovna imaginare.

Bacovia e un Raskolinicov şi un prinţ Mîşkin în miniatură.

Dar nu numai Bacovia, ci şi siluetele personajelor sale feminine, trecute prin filtrul simbolismului, dar şi al impresionismului francez (Degas, de pildă) posedă câte ceva din caracteristicile personajelor dostoievskiene, trasate în cărbune. De asemenea, ca grafică ea are puncte comune cu Strigătul lui Edvard Munch, dar şi cu pictura lui Chagall, populată de logodnici bizari ce levitează deasupra Parisului. După cum are puncte comune cu cubismul şi abstracţionismul, reducând decorul, dar şi stările psihotice la câteva puncte şi linii trase într-un spaţiu amplificat ca dimensiune a singurătăţii, golit de substanţă şi de sens.

Privită la suprafaţă, viaţa lui Bacovia pare lipsită de elementul vital. Motivaţia dezinteresului său pentru viaţa cotidiană nu trebuie căutată numai în firea sa inhibată, dar şi în modelele literare pe care şi le-a însuşit.

Desprins parcă din lumea umiliţilor şi obidiţilor lui Dostoievski, autorul Plumb-ului părea predestinat pentru eşec. Micile sale frustrări şi drame se consumau în interior, amplificând angoasa socială. Din pricina malariei, contactate în anii fragezi ai copilăriei, e înscris cu întârziere de un an în clasa I primară. Faptul acesta i-a marcat, desigur, biografia interioară. Din start, i-a fost tăiat drumul spre podium. Printr-un concurs al întâmplărilor, destinul l-a împins pe micul George Vasiliu într-un loc predestinat: conul de umbră, din care Bacovia va ieşi abia spre sfârşitul vieţii, şi atunci nu neapărat din dorinţa sa, ci din pricina împrejurărilor.

Ce fel de elev a fost Bacovia?! Institutorii îl caracterizează drept „foarte atent şi foarte silitor”. În ciuda acestui fapt, la Gimnaziul Principele Ferdinand din Bacău, poetul păşeşte cu stângul, rămânând corigent în clasa I la limba română; în clasa a II-a - la geografie şi istorie, iar în clasa a III-a, îmbolnăvindu-se de vărsat de vânt, rămâne repetent, alături de alţi 14 elevi. După absolvirea gimnaziului, soarta îi joacă o altă festă: e înscris, probabil, fără voia lui, la Şcoala Militară din Iaşi, de unde evadează la „două săptămâni după începerea cursurilor”, apărând brusc în pragul casei îmbrăcat în „uniformă de cadet”.

Cum o fi atârnat uniforma de cadet pe umerii scheletici ai lui Bacovia nu ştim. Albumul de fotografii nu ni-l prezintă în această ipostază. Întorcându-se la vechiul său liceu, Bacovia a devenit o fiinţă retractilă. Vechile obiecte la care rămăsese restant în diferite rânduri continuă să-i facă probleme. Româna, geografia şi istoria nu par a intra în graţiile elevului Bacovia. Şi nici el, în graţiile profesorilor ce predau aceste materii.

Desigur, biografia autorului Scânteilor galbene se consumă într-un spaţiu închis, în care predomină plumbul. Asta nu înseamnă că ea nu e compatibilă cu opera, ci dimpotrivă. Postul de copist la Cancelaria Prefecturii judeţului Bacău şi cel de ajutor de contabil îl împing în tagma slujbaşilor mărunţi, ce-şi rod coatele transcriind hârtiile oficiale. Decorul insipid, dramele mărunte, schematice vor fi înserate, mai târziu, în Stanţe burgheze: „Oraşul seara./ Şantiere în repaus. Şi firme scrise/ Din becuri înstelate./ Oraşul seara.” (Estetic urban). Postul de copist şi cel de contabil îl transformă într-un seismograf al stărilor anoste. În sensul că Bacovia nu face decât să-şi puncteze starea, lăsând posibilitatea cititorului să facă deducţiile necesare.

În intimitatea sa, chiar şi atunci când mergea din eşec în eşec, Bacovia s-a visat a fi un Poe, un Baudelaire, un Verlaine sau măcar, după cum mărturiseşte într-una din poeziile sale, un Rollinat al poeziei române.

Nu a fost să fie. Lui Bacovia i-a fost menit să devină Bacovia şi nimic mai mult decât Bacovia.

Edgar Allan Poe, fiind orfan, a cunoscut de mic mizeria cruntă şi neajunsurile vieţii, care ne trimit cu gândul la copiii nefericiţi care umplu paginile romanelor lui Dickens. În comparaţie cu Poe, copilăria lui Bacovia petrecută într-un târg prăfuit, plin de scursuri, cu miros specific oraşelor de provincie, pare fericită. Cadrul mic burghez, exerciţiile de vioară, grija deosebită a mamei faţă de sănătatea copilului, îl scot din tagma personajelor dickensiene. Copilăria lui Bacovia a fost anostă, dar nu lipsită de momente fericite. Viaţa lui Poe s-a consumat în abuzuri de opiu şi alcool. Moartea soţiei sale Virginia l-a împins pe marginea prăpastiei existenţiale, spre degradare fizică şi spirituală. Poe îşi găseşte sfârşitul pe patul unui spital la o vârstă relativ tânără, după ce rătăcise inconştient pe străzi într-o stare de confuzie mentală. În ciuda abuzului de alcool, Bacovia moare acasă, veghiat de soţia sa, Agatha, la o vârstă aproape venerabilă. Băutura sa obişnuită e vinul, şi nu alcoolurile tari.

De Baudelaire îl apropie, cumva, frustrările acumulate în copilărie. Tinereţea îi desparte. Charles Baudelaire sfidează societatea prin atitudinea sa. Baudelaire e un dandy. Bacovia, un tânăr cu o conformaţie distrofică, tăcut şi retras, care „răspundea la întrebări doar dacă era întrebat”, şi atunci monosilabic, părând că vorbeşte cu sine însuşi sau cu vântul. Bacovia e inhibat - după cum spune criticul Laurenţiu Ulici - de propria-i înfăţişare. Deseori, încearcă să sfideze publicul (de obicei, într-un cerc intim), făcând despre el afirmaţii ce şochează asistenţa: „Bacovia nu poate fi un poet mare, pentru că a fost labagiu”. Astfel de ieşiri, după cum afirmă Constantin Călin, erau destul de dese. Ele erau urmate de perioade lungi de claustrare. După căsătoria cu Agatha, aceste ieşiri au fost estompate. Ca şi Poe, Baudelaire a murit destul de tânăr, din pricina abuzurilor de tot felul, la 46 de ani. Bacovia, la 76 de ani. Prin urmare, din punct de vedere biografic, prea puţine lucruri îl apropie pe Bacovia de Poe, şi de Baudelaire, şi de alţi simbolişti. Şi totuşi, în ciuda acestor deosebiri, originea operei sale ar trebui căutată şi în biografiile idolilor săi literarei, pe care Bacovia, conştient sau nu, a vrut să-i imite. Influenţele sunt destul de evidente. Prin decantarea obsesivă a versurilor înaintaşilor săi şi a propriilor stări depresive, induse de aceştia, Bacovia a ajuns la o viziune proprie asupra existenţei.

Privit la început ca simbolist (dacă nu chiar ca un imitator al simbolismului francez, ca un poet minor, în orice caz), odată cu trecerea timpului s-a constatat că opera sa poetică poate fi circumscrisă la fel de bine simbolismului, ca şi expresionismului (s-a făcut deseori referiri la Georg Trakl), existenţialismului, dar şi curentelor avangardiste.

Având un temperament retractil, cu ieşiri publice aberante, şi o biografie ştearsă, nu e de mirare că George Bacovia nu a avut în epocă o receptare pe măsura operei. Abia după aproape un deceniu de la moartea sa, Ion Caraion, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu, iar ceva mai târziu Virgil Mazilescu au descoperit adevăratele valenţe ale poeziei bacoviene şi l-au pus pe soclu alături de Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Iar generaţiile care s-au succedat în timp, optzeciştii, inclusiv douămiiştii, au dus munca mai departe. Astfel că astăzi steaua lui Bacovia străluceşte mai luminoasă ca oricând.

Şi culmea paradoxului, strălucirea ei a început în epoca proletcultismului.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist