Grădina lui Epicur

În seara zilei de 6 martie 1958, un tânăr şi strălucit absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Iaşi urca în trenul care trebuia să-l ducă la Bucureşti. Deşi îşi terminase strălucit studiile (cu prestigioasa bursă „Bălcescu”), fusese discret îndrumat către Institutul de istorie al Academiei, la facultate fiind opriţi colegi mai maleabili cu comandamentele politice ale timpului şi cu „dosare” mai bune. Era o vreme când amintirea brutalei intervenţii sovietice de la Budapesta, care a strivit încercarea de democratizare întreprinsă de Imre Nagy, era încă vie în memoria contemporanilor. Era un timp când regimul stalinist, demascat de Nikita Hruşciov în 1956, la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, se lupta să supravieţuiască transformându-se, asemenea unei creaturi extraterestre, într-o fiinţă nouă, un mutant cu chip neaşteptat, dar care să păstreze acelaşi miez criminal. În România, asasinul comunist Gh. Gheorghiu-Dej negocia, în mai 1958, retragerea trupelor sovietice din ţara ocupată, moment care va marca începerea unui astfel de proces de transformare a stalinismului autohton, inevitabil internaţionalist, într-un comunism naţionalist sui-generis, pe urmele utopiei lansate de Lucreţiu Pătrăşcanu, concurentul intelectual al lui Dej, cel care vorbise de primatul românismului faţă de comunism şi căruia acesta din urmă avusese prevederea să ordone să i se tragă un glonţ în ceafă, încă din 1954, la Jilava. În acest context se situa arestarea tânărului istoric, chemat de urgenţă la Bucureşti de conducerea Academiei şi coborât din tren de agenţii Securităţii, cu pistolul în coastă, la Ciurea.

Răpirea, ţinerea în arest fără mandat, percheziţiile şi anchetele violente s-au finalizat cu un proces public, gândit ca o umilire a „duşmanilor de clasă”, în care cei câţiva absolvenţi de istorie şi filologie au fost condamnaţi cu ani grei de închisoare pentru o faptă care astăzi ar părea hilară: au organizat la Putna, în 14 aprilie 1957, o sărbătoare dedicată aniversării unei jumătăţi de mileniu de la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tron. Alături de câţiva colegi (Aurelian Popescu, Mihalache Brudiu şi Dumitru Vacariu), istoricul nostru a crezut de cuviinţă că marele domnitor merită un astfel de efort şi, cunoscând ceea ce făcuseră înaintea lor Xenopol, Eminescu, Porumbescu sau organizatorii sărbătorilor de la Putna din perioada interbelică, s-au gândit că ar fi potrivit un astfel de moment festiv care să celebreze finalul studiilor lor. Din nefericire, această idee le-a venit în timpul unei excursii în nordul Moldovei, organizată de asociaţia studenţilor, în chiar zilele Revoluţiei maghiare, din octombrie 1956. De aici, desigur, şi obsesia imediată a „complotului”, destăinuit vigilent organelor de represiune de doi colegi, care aveau să ajungă peste ani în funcţii importante în Iaşul socialist (unul, specializat în istoria partidului comunist român, va fi recompensat cu funcţia de prorector, celălalt, poet de partid şi culturnic neobosit, va conduce tot felul de instituţii, între care Teatrul Naţional şi revista „Convorbiri literare”, visând la un fantasmagoric Nobel pentru literatură!). În rechizitoriul întocmit de procurorii comunişti, cei patru foşti studenţi erau învinuiţi că „intenţionau a se deda la acte huliganice, pentru a provoca răscoale în masă, lucru pe care nu l-au reuşit întrucât organele de stat au intrat în posesia acestor date şi-n consecinţă au putut lua măsuri de prevenire”. Acuza extrem de gravă de „răzvrătire” a fost modificată pe parcursul procesului în „uneltire contra ordinii sociale” (celebrul art. 209 din Codul Penal) ceea ce a făcut ca judecătorii tribunalului militar să îi condamne „doar” la 10 ani de închisoare corecţională. (E pilduitor faptul că învinuitul nostru a putut admira, vreme de decenii, de la geamul biroului său de la Institutul de istorie, clădirea de pe strada Karl Marx – azi, desigur, Lascăr Catargiu – unde a fost condamnat.) Întemniţat întâi la Iaşi (unde stăteau ciorchine la geam în căutarea oxigenului), a fost apoi trimis la Jilava, la Fortul 13. Munca silnică din Balta Brăilei, la Salcia, Stoeneşti sau Grădina, a însemnat un pariu al supravieţuirii cu boala de plămâni şi cu normele istovitoare, imposibil de atins. Apoi a fost Gherla, între 1960 şi 1961, unde au încercat, fără succes, să-l „reeduce”, Luciu-Giurgeni şi, în fine, din nou Jilava de unde a fost eliberat, în baza graţierii prizonierilor politici, pe 16 aprilie 1964, la şapte ani, simbolici, de la sărbătoarea de la Putna de care se făcuse vinovat, din punct de vedere ştiinţific şi academic. A rămas neclintit în prieteniile din recluziune cu marii intelectuali cu care a împărţit blidul de zeamă de arpacaş şi paturile suspendate (câte patru, pe vericală!): Al. Paleologu, Sergiu Al-George, Al. Ivasiuc, Ion Varlam, Mihai Ursachi sau, desigur, Dumitru Vacariu, între mulţi, mulţi alţii. A supravieţuit, cu calm interior şi îndârjire ţărănească, în ciuda privaţiunilor şi umilinţelor, încercând să se bucure, copilăreşte, măcar de irizările soarelui din ţurţurii care înconjurau sacaua de apă, îngheţată în viscolul Bărăganului.

Într-o carte tulburătoare, intitulată „Tortura pe înţelesul tuturor” (Eikon, 2017, cea mai recentă ediţie), colegul său de celulă, Florin Constantin Pavlovici, îi făcea acest portret: „Suferind de plămâni a făcut parte un timp din brigada de inapţi. Bolnavii nu ieşeau la dig, însă de muncă nu erau scutiţi. Cărau toată ziua cu spinarea lemne şi cărămizi de la debarcader sau dezghiocau seminţe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate. Lucrau ceasuri în şir în frig, stând în picioare, şi frecau măturile acelea antipatice până le sângerau palmele. Vindecarea unor maladii grave prin chinuirea trupului nu era un concept nou, însă administraţia lagărului îl aplica pe scară largă şi, din punctul ei de vedere, cu bune rezultate. Sandu nu se plângea. Supunerea corpului faţă de minte părea totală, în cazul său. Nu îi era foame, nu îi era frig, oboseala nu îl dobora. Duhorile barăcii nu îl atingeau şi lăsa impresia că tratează murdăria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucură chiar de luxul de a i se fi luat totul şi de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrenţe. Ignorând privaţiunile, acestea îşi încetau existenţa. Când prietenii săi zăceau ca nişte obiecte abandonate, mortificaţi după ziua de muncă, Sandu găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce cârpe o pereche de mănuşi. Avea mână modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi şi nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ţinut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri. Când i-am admirat îndemânarea, s-a apărat ca de o laudă necuvenită. – Am câteva generaţii de tâmplari în familie. Modestia, simplitatea şi bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forţa sa sufletească iradia. Trupul, unealtă fragilă şi străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosinţă: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra preţioasă a intransigenţei morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit şi l-ar fi lăsat liber, mulţi puşcăriaşi ar fi fost privaţi de un tipar de comportament impecabil. În persoana sa discretă, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreţie. Devenit model fără să o ştie, el era, în grupul nostru de tineri, pe plan spiritual, arhontele care nu vrea să fie arhonte” ¹. Cum domnia sa vorbeşte rar şi extrem de parcimonios despre această parte de viaţă furată, care i-ar fi putut zdruncina buna măsură care-l caracterizează, am zis că ar fi cu folos să o amintim aici, mai ales că exemplul său personal în restituirea memoriei marilor figuri ale istoriografiei naţionale ne stă pildă. Că tot îşi dau cu părerea pe Facebook tot felul de neaveniţi despre acele vremuri, bătând câmpii, iar pe 12 octombrie tocmai se împlinesc 85 de ani de când s-a născut la Maghera, comuna Vârfu Câmpului, Botoşani.

La mulţi ani, Alexandru Zub!

P.S. Cartea lui Anatol France, amintită în titlu, era volumul pe care îl citea, cu creionul în mână, când a fost arestat în tren.

¹ Citez din ediţia pdf, coordonată de de Lidia Vianu, https://editura.mttlc.ro/carti/Fl.C.%20Pavlovici-Tortura.%20CLP.pdf, pp. 136-137

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor