Hannibal ante portas sau despre aderarea României la spaţiul Schengen

Pentru studenţii de la Sociologie-Politologie, concursul s-a ţinut într-un amfiteatru din Corpul D al UAIC, unde ne-am reunit vreo câţiva studenţi-candidaţi. Profesorul Vasile Miftode ne-a rugat să scoatem nişte coli albe A4 pe care să prezentăm o metodă de cercetare sociologică, în limba engleză sau franceză, după opţiunea fiecăruia. Am fost unul dintre studenţii care au obţinut o bursă de un semestru la Utrecht University din Olanda. Pe vremea aceea, ca să ajungi la o universitate din Europa Occidentală, aveai nevoie de viză Schengen.

După primirea a invitaţiilor oficiale, m-am deplasat cu trenul la Bucureşti, cu paşaportul proaspăt emis, pentru a obţine mult dorita viză Schengen. Era iarnă, frig şi o coadă de nedescris la Ambasada Regatului Ţărilor de Jos în România. O zi am stat la rând, flămând şi infrigurat pentru a obţine paşaportul cu viza respectivă. Degradantă experienţă… Am efectuat deplasarea spre Olanda după terminarea mineriadei din ianuarie 1999. Pe drum alte experienţe umilitoare: controale intempestive chiar şi noaptea, verificări minuţioase ale bagajelor, nopţi nedormite pe autocar, mâncare puţină. Dar toate au trecut… Am îndrăgit Olanda, o ţară aproape perfectă, pentru studentul de la Sociologie, plecat din România ca de la balamuc.

Aderarea la spaţiul Schengen înseamnă libertate totală de mişcare pe teritoriul statelor semnatare ale Acordului. Practic, are loc ridicarea controalelor de la frontierele interne ale statelor membre Schengen concomitent cu crearea unei singure frontiere externe unde verificările se desfăşoară conform unui set de reguli precise în materie de vize, migraţie, azil etc. În interiorul spaţiului Schengen, controalele interne nu pot fi reintroduse decât din raţiuni de ordine publică şi siguranţă naţională, decizia fiind luată de fiecare stat membru confruntat cu astfel de probleme.

Acordul Schengen a fost semnat la bordul navei “Princesse Marie-Astrid” aflat pe râul Moselle, lângă localitatea luxemburgheză Schengen (care a dat denumirea Acordului şi ulterior a spaţiului format din statele membre) aflată la graniţa cu Franţa şi Germania. Scopul Acordului între statele Uniunii Economice Benelux, al Republicii Federale Germania şi al Republicii Franceze privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune era eliminarea controalelor la frontierele interne şi armonizarea controalelor la frontierele externe.

Procesul de evaluare a României pentru admiterea în spaţiul Schengen a fost finalizat prin adoptarea, la data de 28 ianuarie 2011, a unui ultim raport tehnic. Următorul pas al României în cadrul procesului de evaluare Schengen era adoptarea Deciziei de eliminare a controalelor la frontierele interne, după care urma aderarea propriu-zisă la spaţiul Schengen. Procedura de consultare a Parlamentului European pe marginea proiectului textului Deciziei a fost iniţiată în data de 12 noiembrie 2010, iar votul final pe marginea aderării României şi Bulgariei la spatiul Schengen a avut loc în data de 8 iunie 2011, acesta fiind unul pozitiv. În data de 9 iunie 2011, au fost adoptate Concluziile Consiliului cu privire la finalizarea procesului de evaluare a stadiului de pregatire a României şi Bulgariei. După această etapă, Consiliul Uniunii Europene, în formatul Consiliului Justitie şi Afaceri Interne (JAI), trebuia să voteze cu unanimitate (exclusiv statele membre UE care participă la Schengen) proiectul de Decizie. Apoi, urma publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, intrarea în vigoare a Deciziei şi în final aplicarea de către România a acesteia.

Iniţial, termenul asumat de autorităţile române pentru îndeplinirea acestui deziderat a fost luna martie 2011. În afara îndeplinirii criteriilor de ordin tehnic necesare eliminării controalelor la frontierele interne ale României cu statele membre ale Acordului Schengen, partenerii europeni au invocat adesea necesitatea respectării unor condiţionalităţi de ordin politic, cum ar fi reforma justiţiei, lupta împotriva corupţiei, respectarea statului de drept. Toate aceste condiţionalităţi au fost reunite „simbolic” sub imperativul necesităţii adoptării a două rapoarte consecutive în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV) pe Justiţie trebuia să certifice progresele României în domeniul asigurării independenţei justiţiei şi luptei împotriva corupţiei.

Dosarul Schengen a reprezentat un eşec al României în materie de politică externă. Primele „semnale” politice au fost recepţionate de autorităţile române în vara anului 2010, când preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi ministrul său Pierre Lellouche au fost printre primii oficiali europeni care au afirmat posibilitatea amânării aderării ţării noastre pe fondul scandalului generat de repatrierea romilor proveniţi din România. Ţara noastră era acuzată de corupţie, în special la frontiere, de fluxuri ilegale de emigranţi, pe când vecinilor de la sud de Dunăre li se imputau eforturile modeste în lupta cu criminalitatea organizată care genera victime chiar printre oficialităţile de cel mai înalt rang.

Pentru România şi Bulgaria, „lovitura de graţie” a venit în toamna anului 2010 sub forma unei scrisori comune a miniştrilor francez şi german de interne către Comsisia Europeană în care se aprecia că aderarea Romaniei şi Bulgariei la Schengen ar fi „prematură”, deoarece existau probleme serioase în legatură cu justitia şi afacerile interne, cu coruptia şi criminalitatea organizată. Acesta a fost momentul în care aderarea la Schengen a devenit legată de Mecanismul de Cooperare si Verificare, o conexare pe care Bucureştiul şi Sofia au contestat-o în repetate rânduri până când (martie 2013) au fost nevoite să se accepte această condiţionare politică în afara aquis-ului Schengen.

România s-a angajat într-un efort politico-diplomatic de convingere a partenerilor europeni. Descinderile forţelor speciale în punctele de trecere a frontierei externe din primăvarea anului 2012 asistate de instituţiile anticorupţie păreau că vor convinge statele membre Schengen să reevalueze performantele României în materie de securitate a frontierei de răsărit. Franţa îşi reevaluase poziţia după o vizită a premierului român Victor Ponta la Paris unde a avut o întrevedere cu preşedintele Francois Hollande. Rămâneau doar Germania şi Olanda pentru a fi convinse prin canalele diplomatice rămase disponibile. Când lucrurile păreau să fi intrat pe un făgaş normal, Olanda şi Finlanda s-au poziţionat ferm pentru amânarea aderării ţării noastre la Schengen.

La Consiliul JAI de pe 7-8 martie 2013, s-a amânat luarea unei decizii în privinţa aderării României şi Bulgariei, aceasta fiind reprogramată pentru octombrie 2013 pentru frontierele terestre şi maritine, iar în 2014 pentru frontierele aeriene. Deşi, subiectul Schengen a fost introdus pe agenda Consiliului JAI, România a renunţat să mai lupte pentru acest proiect. Un singur vot de respingere (deciziile în Consiliul JAI se adoptă cu unanimitate de voturi) ar fi însemnat o reevaluare a respectării criteriilor tehnice prevăzute în Aquis-ul Schengen de către România şi Bulgaria. După un deceniu, nu am reuşit să finalizăm acest proiect strategic pentru România. Ca şi atunci, exigenţele Olandei ne ţin în afara spaţiul Schengen, precum Hannibal ante portas. Olandezii ştiu de ce, dar noi, patrioţi cum suntem, ne prefacem că nu înţelegem.

Notă: acest articol este o formă revăzută şi adăugită a comunicării Controversies Regarding the Security of Romania’s Eastern Border in the View of Joining the Schengen Area, pe care am prezentat-o la Conferinţa Internaţională EURINT 2013, organizată de Centrul de Studii Europene al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi şi publicată în vol. coord. R. Frunză, G.-C. Pascariu şi T. Moga, The EU as a model of soft power in the Eastern neighbourhood, Editura UAIC, 2013, pp. 751-769.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi