Hoţi gospodari

Din studii sociologice am înţeles că în vremuri grele oamenii tind să creadă mai mult în Dumnezeu, în noroc, minuni şi mistic decât în realitatea imediată, în logică şi în muncă. De aceea creşte foarte mult numărul bisericilor, al celor care joacă la Loto şi care aşteaptă o minune din cer. Încrederea în ceilalţi semeni scade drastic, cercul celor care sunt acceptaţi fără reţinere mărginindu-se la familie şi foarte puţini prieteni. Ideea că tot restul lumii e rea, înşelătoare, coruptă devine dominantă. Nimeni nu mai poate obţine simpatia generală, dezarmantă a unei mulţimi. Toţi sunt doar toleraţi în limita unui bun simţ foarte îngust şi foarte uşor de schimbat. Se ajunge chiar la un moment dat ca toată lumea să pară răuvoitoare, coruptă, înşelătoare, inclusiv criticii celor răuvoitori, corupţi şi înşelători, doar că aceştia nu sunt în stare să vadă reavoinţa, corupţia şi înşelătoria din ei înşişi. Sintagma cu „să arunce acela fără de păcat” este general valabilă, iar în perioadele de criză devine lege.

Ei bine, în România actuală această lege este principala linie roşie după care se ghidează oamenii. Cu toţii suntem convinşi până în măduva oaselor că nimeni nu e curat, nici măcar noi înşine. S-a ajuns până acolo încât la alegeri să ne concentrăm toată atenţia mereu şi mereu spre identificarea răului mai mic. Binele a fost demult uitat. Nu mai poate exista o opţiune care să întruchipeze binele, ci doar un rău mai mic din toată grămada de rău împuţit. E ca şi cum am scormoni într-o movilă de gunoi după un ciob de sticlă care să miroasă cât de cât a parfum şi nu a rahat. Acel ciob îl culegem, îl ştergem cu dosul mânecii, cu scuipat, şi îl punem în lumina soarelui ca să privim prin el. Iar lumea se va vedea o perioadă prin acel ciob.

„Nu (mai) există politician/ conducător cinstit. Toţi sunt hoţi!” nu se poate să nu auzi aceste cuvinte peste tot în ţară, iar concluzia tristă la care se ajunge este: „Să fure, dar măcar să şi facă ceva!” Aici se vede jalnica situaţie în care am ajuns, abia când îţi dai seama că cea mai bună soluţie este să alegi un hoţ gospodar şi nu unul puturos. E aproape tragic.

Evident că întrebarea logică e cum de mai există totuşi conducători şi nu sunt toţi la puşcărie. Păi, cei rămaşi încă în funcţii nu înseamnă că sunt cinstiţi şi buni, ci că nu au fost încă descoperiţi, trădaţi de complici, sau nu au apucat încă să fure, dar o vor face cu prima ocazie.

Am ajuns până într-acolo încât chiar atunci când aflăm că cineva este corupt dovedit să ne fie teamă să renunţăm la el ca să nu vină altul mai rău, mai corupt şi să trebuiască să o luăm de la capăt şi cu acela… Asta se încadrează în vorba englezească: „It’s better with the devil you know” (e mai bine cu „diavolul” pe care îl cunoşti).

Evident că nu poţi fi nici prea pretenţios, asta e valabil în aproape toate aspectele vieţii. Dacă aştepţi soţia sau soţul perfect n-ai să te mai căsătoreşti niciodată. În funcţie de capacitatea fiecăruia de adaptare şi cât de perfecţionist este, tot aşa va fi şi viaţa lui. Te-ai însurat cu iubirea din liceu, altele n-ai mai cunoscut din lene, comoditate, frică să nu rămâi singur sau să o răneşti, cu ea ai să rămâi până la moarte, iar îngăduinţa ta se va lărgi din ce în ce mai mult, gradul tău de suportabilitate se va ridica până la absurd. Vei ţine de căsnicia aceea cu dinţii, chiar dacă vei fi trădat, bătut, umilit în ultimul hal, pentru că aşa eşti tu, statornic. Pe de altă parte, nici dacă schimbi nevestele ca pe şosete după prima ceartă nu e bine pentru că nimeni nu e perfect, iar de certuri vei avea parte mai devreme sau mai târziu cu oricine.

Acelaşi tipar e valabil peste tot. Un popor docil, adaptabil va suporta din ce în ce mai multe umilinţe din partea conducătorilor săi. Iar românii sunt un popor foarte adaptabil, au dovedit asta pe tot parcursul istoriei. Suportă greutăţi şi mârlanii la care alţii ar fi cedat demult. Nu muşcă decât atunci când piciorul care îl apasă pe grumaz îl sufocă de tot. Pune-l pe un român într-un beci şi spune-i că mâine va trăi într-un palat, dă-i o pâine pe zi şi un pahar de apă, apoi, cu acelaşi discurs repetat reduce-i treptat raţia de pâine, apă şi lumină. Ai să ajungi la performanţe inimaginabile cu el. Va veni într-o zi când va trăi doar cu speranţa, nimic mai mult, ca un veritabil călugăr budist. Pentru că latura noastră orientală, idealistă este predominantă, fără doar şi poate.

La fel şi cu cei care ne conduc. Calitatea şi integritatea lor scade de la mandat la mandat şi totuşi suportăm, sperăm, ne mulţumim cu din ce în ce mai puţin, cu hoţi din ce în ce mai penali şi mai fără scrupule, cu găinari de-a dreptul, dar, cu toate că vedem acest lucru clar ca lumina zilei, trăim cu speranţa ca măcar aceia să aibă o calitate minusculă care să ne aducă nouă avantaje. Să fie gospodari, să facă un pic de treabă, să ne facă viaţa un pic mai bună şi să lase ceva în urmă. Sau măcar să fie simpatici, să aibă simţul umorului, să ne distreze când îi vedem şi auzim, măcar atât, să joace rolul de clovni. Asta ne face să închidem ochii, să întoarcem capul, să suportăm şi eventual să glumim pe Facebook, dar nimic mai mult. Nimeni, sau extrem de puţini cetăţeni vor protesta, vor lua atitudine, vor acţiona, dar, fiind atât de puţini, vor fi ignoraţi.

Iar cei şi mai puţini şi cu adevărat valoroşi, cinstiţi şi curaţi se retrag din ce în ce mai mult în umbră. Cum e şi firesc. Ce om întreg la cap şi curat acceptă să fie ministru, de exemplu, într-un guvern care a fost schimbat de 4 ori într-un mandat? Cine vrea să vie director cinstit şi gospodar într-o companie de stat care este condusă doar politic şi care nu are voie să ia nicio decizie după propriile principii? NIMENI! Doar hoţii, cei fără scrupule, cei care ştiu sigur că vor fura. E logic.

Iar în urmă nu rămân decât gunoaie, şi din nou sperăm… Sperăm într-o epurare, într-o schimbare drastică, într-o minune care să vină printr-un noroc de la Dumnezeu…

Briscan Zara este scriitor şi publicist