În căutarea configuraţiilor regionale optime (III) – Epilog

Dintre toate variantele propuse în istoria de aproape trei decenii a „regionalizării” româneşti, cei mai slabi parametri (economici, demografici, sociali) sunt specifici configuraţiilor micilor regiuni, precum cele propuse de CCIR. Dimensiunile modeste ale unor astfel de construcţii teritoriale, multe sub un milion de locuitori, ar crea un handicap suplimentar acestor structuri în raport cu cele similare europene. Ar fi nefuncţionale, incapabile de strategii de dezvoltare la un nivel scalar superior şi ar avea o capacitate de negociere mult mai redusă atât cu Bucureştiul, cât şi cu nivelul administrativ european. În plus, coeziunea teritorială a acestora e slabă, o bună parte a aşezărilor componente având interacţiunile cele mai importante din perspectiva serviciilor regionale cu centralităţi exterioare micilor formaţiuni administrative.

Click AICI pentru a mări hărțile

Într‑o ecuaţie a reformei administrative la nivel regional, vectorii transferului de competenţe depind într‑o mare măsură de configuraţia şi dimensiunea viitoarelor regiuni administrative. Dacă se vor înfiinţa 15 regiuni (mici, fără doar şi poate!), cu o medie de puţin peste 1 milion de locuitori, transferul competenţelor se va face predominant de la nivelul judeţean, la cel regional. Acest transfer ar putea fi chiar total, pentru că într‑o regionalizare de tip „două-trei judeţe”, de inspiraţie sovietică, nu s‑ar mai justifica existenţa nivelului NUTS3 – judeţul.

În cazul unei regionalizări cu 7‑8 entităţi NUTS2 (în funcţie şi de viitoarea poziţie a Bucureştiului în sistemul administrativ românesc), vectorul predominant al transferului de competenţe va fi de la NUTS0 (nivelul naţional) la NUTS2. Într‑o astfel de configuraţie regională, care va cuprinde mai multe judeţe actuale, NUTS3, chiar dacă va fi debarasat de o parte dintre atribuţiile administrative, îşi va demonstra importanţa existenţei sale. Reşedinţa judeţeană ar putea funcţiona ca o filială a Regiunii, iar judeţul, în ansamblul său, va avea şi funcţia de reprezentativitate la nivel regional – va emite consilieri regionali, în raport cu dimensiunea demografică.

O regiune ce se va suprapune în linii generale pe arealul fostului stat moldovenesc (3,9 milioane de locuitori), chiar şi cu o reşedinţă multilocalizată, ar fi mai competitivă în raport cu celelalte regiuni ale UE, decât cele 4 (sub)regiuni, aşa cum au proiectat configuraţiile administrative cei de la CCIR.

Iată şi câteva avantaje ale unor regiuni mari, prezentate şi la Şcoala de dezvoltare Moldova 2021 – regiune, identitate, brand de la Ipoteşti (final de august), organizată de Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei:

– E de preferat să construim structuri regionale mari, coerente din perspectiva marilor convergenţe şi capabile să concureze cu celelalte regiuni europene; regiunile mici ar fi şi insuficiente funcţional, cea mai mare parte a fluxurilor importante la nivel scalar superior se vor orienta dinspre aşezările regiunilor ce nu au un oraş mare în componenţa lor către o centralitate externă arealului administrativ; limitele ar trebui fixate cel mai bine pe vechile limesuri istorice – pentru că acestea delimitează entităţi ce au o logică teritorială verificată deja.

– Dacă orgoliile municipiilor – reşedinţă de judeţ sunt prea mari, e de preferat ca funcţiile administrative regionale să fie multilocalizate decât să realizăm regiuni de inspiraţie sovietică (două-trei judeţe).

– Regiunile mari au o forţă de negociere cu Capitala sau cu nivelul administrativ european mai mare, iar proiectele regionale vor fi mai importante.

– Să evităm să creăm reşedinţe infatuate, „noi şi mici bucureşti” în teritoriile regionale – nu trebuie să cădem în ispita unui nou tip de centralism – cel regional. Mai multe judeţe în componenţa unei regiuni vor crea un anumit echilibru teritorial între reşedinţa regională şi celelalte reşedinţe de judeţ, ce vor avea împreună o forţă de negociere sporită.

– Oraşul primat trebuie să se regăsească între aceste reşedinţe (multilocalizate sau nu). Nu mai avem timp să reinventăm teritorii regionale – nu începem de la zero o nouă teritorialitate! Ar fi o risipă inutilă de energie. Acest oraş e necesar să devină o veritabilă metropolă regională, capabilăsă asigure competitivitatea regiunii în raport cu teritoriile similare ale altor state ale UE. Oraşul mare se află în concurenţă cu alte oraşe regionale externe teritoriului României sau chiar cu unele capitale de stat.

De la „regionalizarea e necesară atragerii fondurilor europene”, principala motivaţie a regionalizării a devenit în ultima perioadă: „să facem economie la buget”, într-atât s-a deteriorat ideea de reformă administrativă în decursul celor aproape trei decenii de când au apărut discursurile despre necesitatea unei reorganizări administrativ-teritoriale. Cu alte cuvinte, să dăm în cap oraşelor medii, mult prea încercate în perioada ce s-a scurs din 1990 încoace şi zonelor lor de influenţă. Pentru că mai multe dintre propunerile ultimilor ani vizează desfiinţarea nivelului judeţean, am să repet acum la finalul seriei: în cazul unei reforme administrative în România e necesar să conservăm nivelul NUTS3 ca nivel teritorial, asemănător modelelor de bune practici din zona occidentală a Europei: Spania, Franţa, Italia sau Germania.

Apariţia regiunilor administrative nu trebuie să însemne anihilarea judeţelor, ci doar crearea unui cadru teritorial mai suplu pentru acestea, util unei strategii de dezvoltare la un nivel scalar superior, dar şi armonizării intereselor cu entităţile teritoriale vecine.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi