In memoriam Petru P. Caraman

Pentru că iubea România cu acea sinceritate şi determinare de origine răzăşească, pe care o moştenise de la ilustrul său părinte, cărturarul Petru Caraman. De la el a deprins înţelesul adânc al smeritei iubirii faţă de ţară şi neam, care nu se confunda cu împrejurările vitregi, nici atunci când ai fost somat să crezi că viaţa ta e la discreţia stăpânilor bolşevici. Regimul instituit de mesagerii stepelor a decis ca familiile celor care au slujit cu demnitate ţara să dispară, întrucât altfel nu se putea fabrica în laboratoare omul nou, orfan de memorie. Nimic şi nimeni nu mai trebuia să depună mărturie cu privire la adevărul istoriei noastre. Iar cărturari de talia lui Petru Caraman, care se încăpăţâna să nu se alieze cu falşii profeţi ai noului timp, trebuiau îngenunchiaţi, încarceraţă şi reeducaţi, apoi transformaţi în lăudători ai „binefacerilor” aduse chiar de torţionarii lor. Nu puţini au cedat în malaxorul regimului. Nu mă pot erija în judecătorul lor, în devălmaşie. Ar trebui să ştiu în detaliu şi în profunzime ce i-a determinat ori ce slăbiciuni omeneşti le-au fost speculate. Dar am datoria să-i evoc pe cei care nu s-au încovoiat, având tăria să suporte stoic nedreptăţile, presiunile ori sărăcia extremă.

Familia savantului Petru Caraman locuia într-o splendidă casă în stil neoromânesc, una dintre cele mai frumoase din Iaşi, ce aparţinuse ultimului consul al Franţei la Iaşi, din care se trăgea soţia sa. Dar în anul 1947 a început calvarul: profesorul a fost exclus din universitate, iar familia îngrămădită într-o cămăruţă de la mansardă. În casă s-a instalat un ofiţer de Securitate. Peste doi ani, fiul Petru P. Caraman a reuşit primul la Medicină, dar a fost şters cu mâna politrucului Vasile Mârza, profesor la această facultate şi înalt demnitar comunist. Nu a primit nicio explicaţie, dar mai apoi a înţeles că regimul nu are nevoie nici de cărturari, nici măcar de români, întrucât comunismul se construia cu proletari internaţionalişti.

Medic din familie reacţionară?! Adică să rişte ei să le fie pusă viaţa nepreţuită în pericol de un proscris? În acelaşi an însă, în mod nesperat, tânărul Caraman a reuşit la Matematică, al doilea pe listă. De data aceasta a fost acceptat. Doar matematica nu putea periclita viitorul ori fundamentele regimului. Însă atunci când a încheiat strălucit studiile, calvarul a continuat. După mai multe peregrinări a fost acceptat ca cercetător la Institutul de Matematică al Academiei RSR, unde Petru P. Caraman a rămas până la pensionare, reuşind să devină doctor docent şi să publice lucrări fundamentale, în ţara şi în străinătate. Vremurile s-au mai schimbat, dar trecutul familiei nu putea fi iertat. Aceasta rămânea proscrisă în faţa stăpânilor, pentru vina de a se fi încăpăţânat să existe. Ilustrului savant, slavistul Petru Caraman nu i s-a iertat niciodată cerbicia rezistenţei. El a continuat să scrie lucrări esenţiale, cu aceeaşi temeinicie pe care a deprins-o de la părinţi şi magiştri, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Prin grija pofesorului I. H. Ciubotaru, după moartea savantului, opera i-a fost editată. Iar astăzi ea face parte din patrimoniul culturii române şi europene.

Descătuşarea din anul 1989 fost prilejul aproape nesperat pentru matematicianul Petru P. Caraman de a milita pentru adevăr şi dreptate, cu o tenacitate pe care nu o lăsa să se întrevadă. Acolo, în stradă, la marşurile şi protestele împotriva FSN-ului neocomunist, l-am întâlnit şi eu. De la el şi de la istoricul Dănuţ Doboş am aflat mai apoi istoria secretă a familiei Caraman. Deloc întâmplător, Petru P. Caraman a organizat la Iaşi Solidaritatea Universitară, care în anii 1990 a militat pentru reabilitarea memoriei intelectualilor maziliţi şi demascarea FSN ca agent al intereselor nomenclaturii. Şi în Alianţa Civică, profesorul Caraman a fost printre cei mai proeminenţi militanţi. În fine, profesorul s-a înscris în PNŢ-CD, singurul partid vertical anticomunist odinioară şi antifesenist în noile împrejurări. La alegerile parlamentare din anul 1996, profesorul a obţinut un mandat de senator din partea aceluiaşi partid.

În anii aceia, oricine i-a cerut sprijinul pentru o cauză dreaptă a găsit ajutor. Omul era de o delicateţe sufletească nu tocmai obişnuită în anii aceia încrâncenaţi, de o demnitate şi o generozitate care veneau din timpurile normale, atunci când a face binele era un gest firesc. Nu a făcut carieră în politică, întrucât politica de la noi nu încurajează oameni de frumuseţea morală şi demnitatea profesorului.

Cu Petru P. Caraman pierdem o conştiinţă exemplară şi unul dintre ultimii mărturisitori ai familiilor de rezistenţi anticomunişti. Generaţia lui a plecat deja, aproape în totalitate. Spre cinstea ei, singura instituţie publică care s-a îngrijit să ne amintească de opera morală, civică şi ştiinţifică a marelui dispărut a fost Episcopia Romano-catolică de Iaşi. Celelalte, pe care le-a slujit cu devoţiune – Academia Română şi Senatul României – l-au ignorat.

Mihai Dorin este istoric şi publicist