Inel pietonal suprateran în Podu Roș: este frumos, dar e în favoarea ieșenilor? Analiză urbanistică

O vreme spaţiul urban, în întregime, a fost închinat automobilului. Urbanişti şi ingineri de trafic căutau accesibilităţi maximale noului zeu al confortului. Pietonul era trimis pe deasupra sau dedesubtul străzii. Nimeni nu lua în calcul că alungarea oamenilor din spaţiul urban, coroborată cu invazia maşinii se va transforma într-o traumă pentru sănătatea comunităţilor.

Tratamentul urbaniştilor occidentali este simplu. Oraşele sunt redate, în cât mai mare măsură, pietonilor, în special centrele istorice, dar şi ample spaţii special amenajate din noile dezvoltări urbane. Rolurile se inversează, autoturismele sunt acum trimise să circule pe dedesubt. Acolo unde părţi întregi de oraş au fost redate pietonilor a înflorit din nou viaţa comunităţilor transformându-se, în acelaşi timp, în atracţii turistice.

Oraşele româneşti nu sunt dispuse încă să înveţe din experienţele bune şi rele ale celor occidentale. Ba chiar se încăpăţânează să repete erorile acelora din trecut. Întronarea pietonului drept actor esenţial al spaţiului urban se face timid. Sentimentul că autoturismul trebuie să ajungă până la uşa locului de muncă, a magazinului, a locuinţei, predomină. În ciuda acestui conservatorism, e puţin timp de când autoturismul a devenit un mijloc de deplasare popular, acolo unde oraşele au dezvoltat zone pietonale, cum ar fi centrul istoric în Oradea sau Curtea veche în Bucureşti, ele au devenit repede repere ale atracţiei locale, naţionale, internaţionale.

Chiar şi la Iaşi, minimele amenajări pietonale de pe strada Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau dotările pietonale restrânse în raport cu mărimea oraşului din ansamblul Palas oferă oportunităţi şi atracţii nebănuite înainte, irezistibile acum.

În această poveste reactualizată pe scurt, pasajele pietonale supra şi subterane joacă, până la urmă, roluri meschine. Este favorizat evident, autoturismul. La începuturile lor aceste treceri pietonale s-au dovedit locuri de infecţie publică. Nici eforturile ulterioare de a le completa cu galerii comerciale şi a le dota cu scări şi trotuare rulante nu le-a ridicat statutul de urbanitate la nivelul dorit. În consecinţă soluţiile agreate presupun eliminarea în cât mai mare măsură posibilă a autoturismului din imaginea spaţiului urban concomitent cu realizarea sistemelor pietonale coerente la scara întregului oraş.

Reamintirea acestor idei e generată de proiectul primăriei Iaşi pentru inelul de circulaţie pietonală suspendată din Podu Roş, una dintre cele mai complicate intersecţii din ţară. Întrucât imaginea istorică, iniţial generoasă, din Podu Roş spre centru, a dispărut, realizarea unei asemenea construcţii pare acceptabilă, cu şanse să fluidizeze într-o măsură limitată traficul auto. Să nu uităm că în acest nod rutier se înţeapă nu mai puţin de zece străzi. Dispariţia trecerilor pietonale la nivel sunt, în acest context, de ajutor.

În afara frumuseţii cercului, a unor perspective spre spaţiul urban de la înălţimea esplanadei suspendate, soluţia aceasta nu oferă nimic pietonului. Practic este în defavoarea lui devreme ce toate serviciile comerciale în formă definitivă sau provizorie rămân la nivelul solului. Dacă este adevărat că investiţia se justifică prin îmbunătăţirea evidentă a traficului rutier, atunci soluţia propusă poate fi optimizată.

În primul rând rezolvarea accesibilităţii cu scări sau trotuare rulante, lifturi, pentru toate direcţiile focalizate de acest important nod rutier al Iaşului.

În al doilea rând mărirea suprafeţei inelului peste toată aria rutieră din intersecţie. O parte semnificativă din ea va fi destinată spaţiilor comerciale şi grădinilor suspendate.

A treia idee are legătură cu numeroasele, diversele, inesteticele spaţii comerciale provizorii de pe toate trotuarele zonei Podu Roş. În Iaşi, mai mult ca în alte oraşe mari din ţară, a apărut îndată după 1989 comerţul stradal în forme aşa-zis efemere: tonete, chioşcuri mai mari sau mai mici sau chiar micro spaţii comerciale în extensia parterelor de la blocurile existente. Ele vin în întâmpinarea nevoilor pietonilor din zonă cu oferte diverse, în forme arhitectural-urbanistice întâmplătoare, fără reguli de compunere în spaţiul ansamblului pieţii. Toate pot fi mutate, pe baza unei analize funcţionale atente, în spaţii definitive cu arhitectură spectaculoasă, pe esplanadă.

În fine, a patra idee se referă la calitatea pe care noua arhitectură a pieţii trebuie să o etaleze. Se impune, într-un spaţiu atât de important al oraşului, o soluţie în acord cu tendinţele actuale ale arhitecturii de top. Puţină inspiraţie de la concursul internaţional din piaţa palatului nu strică. Se poate naşte un punct de atracţie capabil să anuleze sentimentul de efort inutil al pietonului care trece strada la înălţime.

În concluzie, o asemenea viziune nu pare tocmai rea. În fond, dacă tot e s-o facem lată, hai s-o facem lată ca lumea, nu-i aşa?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Text apărut în secțiunea OPINII a Ziarului de ași