Însemnări din campanie

Marţi: "Răul mai mic"???

Pe drumul de întoarcere fiind de la Braşov, unde am participat luni la Maratonul de Poezie al Facultăţii de Litere, ed. 19-a (în cadrul festivalului Etnovember 2019), urmărind eu ce se mai comenta pe Facebook, la un moment dat m-am enervat şi-am postat aşa:

I-am văzut pe unii deplângând stereotipic fie faptul că iar se văd obligaţi să voteze răul mai mic, fie că s-au săturat de asta. Nu ştiu ce să zic, dar dacă şi Iohannis (cu toate deficienţele sale din primul mandat, totuşi, majoritatea mai degrabă de formă) poate trece pt unii drept "răul mai mic", apăi Dumnezeu cu mila şi toţi ăştia cu Dăncila, c-ar merita-o!

Miercuri: Târâş-chiorâş

Am trăit-o şi pe asta miercuri seara: ca un jurnalist de la cam ultimul cotidian naţional acceptabil (Adevărul) să-i considere pe Iohannis şi pe Dăncilă deopotrivă doi candidaţi la fel de slabi, de "goi" (de la gol, da?)! Numele românului imparţial: Sebastian Zachmann, care Zachmann cam asta a susţinut într-o intervenţie telefonică la Digi24.

Doamne, ce perdante mai sunt asemenea atitudini ce învârt făcăleţul în mămăliga numită "toţi o apă şi-un pământ". Sau "n-ai cu cine, frate!" Cât de chior trebuie să fii să-i aşezi pe Iohannis şi pe Dăncilă pe aceeaşi treaptă (joasă)? Dar cum, totuşi, nu cred că S.Z. e chior, tare greu mi-e să găsesc o explicaţie pentru poziţia sa şi, din păcate, a multor altora ca el.

Vineri: "Teoria chibritului" vizavi de vot

Vineri, am postat linkul la articolului dlui Al. Călinescu din Ziarul de Iaşi: "Stupori şi speranţe" pe FB, articol în care a fost pe bună dreptate deplânsă atitudinea reticentă faţă de vot a multora de pe reţelele de socializare ("merită oare să mai mergem la vot?" , "de ce să mergem dacă nu avem cu cine?", "ce-ar fi să ne anulăm voturile?", "dacă amândoi sunt cum sunt, ce-ar fi să votăm cu ea, aşa, de-al naibii?"), concluzia fiind una cât se poate de tranşantă cu privire la aceste poziţii perdante, de şopârle pe dos: "Ne pierdem reperele, aruncăm la coş toate criteriile şi facem «teoria chibritului»?(…) O victorie (perspectivă îngrozitoare) a lui Dăncilă nu ar fi victoria ei, ar fi victoria lui Iordache, Nicolicea, Şerban Nicolae, victoria Olguţei, a lui Bacalbaşa, Codrin Ştefănescu, Rădulescu-Mitralieră, Fifor, Manda etc., etc."

Iată şi comentariul scriitorului de peste Prut Vitalie Ciobanu: "E o cecitate uluitoare. Prea multor români li s-a urât cu binele, pesemne… Le-ar surâde o dictatură poate?"

Întâmplător, tot în ediţia de vineri, Al. Călinescu a avut şi un foarte important interviu cu istoricul francez Thierry Wolton. Ţin să citez aici două afirmaţii ale lui Wolton.

Prima: "Nu cred că istoria poate fi obiectivă, cel mai adesea asta serveşte drept scuză pentru o perspectivă ideologică."

Lectura mea, în contextul alegerilor: toţi "obiectivii" (sau "imparţialii", dacă vreţi) care au făcut zilele astea "teoria chibritului" şi au despicat în patru firul electoral ori sunt idioţi utili (vorba aia: unde-i carte multă, e şi prostie multă…), ori sunt înregimentaţi ideologic.

A doua: "Sunt fericit să constat că România iese, încet dar sigur, din simulacrul de democraţie pe care Iliescu şi epigonii lui de astăzi i-au impus-o atâta vreme. Aveţi un loc bine conturat în Europa, aţi reuşit să ajungeţi din urmă istoria, dar cel mai important este să nu vă opriţi din drum."

Mda, uneori e bine să vină un străin şi să ne spună cum stau lucrurile, iar votul diasporei merge pe aceeaşi direcţie: "ăştia", spre deosebire de mulţi cetăţeni de aici, din ţară, care nu mai văd pădurea din cauza copacilor, au o perspectivă mai bună şi mai simplă asupra ţării: ei au ieşit din pădurea numită România şi o văd ca atare, anume cu şanse bune de însănătoşire şi eliminare a uscăturilor şi desişurilor dâmboviţene, cu condiţia votării candidatului (acum) respectiv a partidelor (la anul) pro-europene. Punct.

Sâmbătă: "ăştia" la vot

Cât am mai dat sâmbătă, din când în când, pe ştiri, la un moment dat am prins una din mini-secvenţele redate de corespondenţii Digi24 cu cei din diaspora, în cazul de faţă cu un cuplu tânăr, în jur de treizeci şi ceva de ani ca vârstă, după ce-a ieşit de la urne.

Ea: "Vă aşteptăm la vot!"

El: "Dacă nu, la aeroport…"
Duminică: "La datorie"

În fine, s-a făcut duminică, ziua turului 2. Pe la 9.30, am ieşit din casă şi m-am dus la secţia de votare din cartier. Mi-a luat cam trei minute să votez. La ieşire, am ţinut uşa pentru o bătrânică din urma mea să nu i se-nchidă în nas, alegându-mă cu un firesc "Mulţumesc!"

În faţa şcolii, doamna măruntă, dar ageră, s-a întâlnit cu un cunoscut, probabil un vecin, care tocmai venea la vot.

– La datorie?, a fost salutul ei.

– Păi, cum!, a fost răspunsul bărbatului.

Da, ce simplu poate fi prezentat dreptul la vot – nu ca o obligaţie, ci ca o datorie cetăţenească.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist