Istoria literaturii române privită prin ocheanul întors al ideii naţionale

Într-un volum din 1939, Principii de estetică, menit să fundamenteze teoretic viitoarea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941), din care preia idei, ba chiar paragrafe şi în introducerea la marea sinteză, îşi expune concepţia conform căreia istoria literară şi critica literară sunt „două momente din acelaşi proces”, explicând că „nu poţi fi critic fără perspectivă istorică, nu poţi face istorie literară fără criteriu estetic, deci fără a fi critic.” Prin urmare, conchide Călinescu, „o istorie literară fără scară de valori este un nonsens, o istorie socială arbitrară”.

Cum detectează criticul prezentului valoarea trecutului? – iată întrebarea la care autorul nu răspunde direct, dar indică din plin răspunsul în analizele din carte. Călinescu citeşte trecutul cu sensibilitatea prezentului, descoperă în textele vechi urme ale literaturii moderne. Lectura lui Călinescu este retroactivă şi presupune influenţa modernului asupra clasicului. Criticul nu redacteză o teorie, ci acţionează ca atare: metoda sa nu se fixează la nivel conceptual (se va fixa ulterior prin contribuţiilor altor critici), ci se impune ca practică de interpretare. Pe scurt, istoricul literar îl va descoperi pe Creangă (secolul al XIX-lea) în cronica lui Neculce (secolul al XVII-lea), pe I.L. Caragiale (secolele XIX-XX) la Stolnicul Cantacuzino (secolul al XVII-lea), pe Arghezi (poet definitoriu pentru modernismul românesc) în Cronica Cantacuzinilor sau în cronicile ritmate munteneşti (specifice medievalităţi târzii). Cum se explică această metodă de lucru? Care ar fi justificările ei teoretice, care ar fi ideologia ei? Pentru Călinescu, „tradiţie nu înseamnă alteva decât înaintare organică după legi proprii”. Prin urmare, istoria literaturii, care este „sinteză epică şi ştiinţă inefabilă” trebuie să demonstreze sau, cu un efort de imaginaţie, să propună, să inventeze scenariul organicităţii unei literaturi care cunoaşte numeroase rupturi, sincope, defazaje faţă de culturile occidentale şi care devine conştientă de sine abia odată cu orientarea manifestă către modelul cultural occidental (ceea ce se întâmplă în secolul al XIX-lea). Cum se poate face, în naraţiunea critică, legătura dintre secolele anterioare şi modernitate? – aceasta este provocarea la care trebuie să răspundă istoricul literaturii, care ştie că demersul său are şi o misiune de tip motivaţional, ideologic, dorind, „în aceste timpuri de suferinţă naţională” (1941, în plin război mondial), să dea încredere tuturor românilor că „avem o strălucită literatură, care, pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul României Mari, una şi indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român.” Prin urmare, a demonstra continuitatea, organicitatea literaturii naţionale devine vital, e un act de patriotism, care afirmă că războiul şi răpirea unor teritorii sunt efemere şi că România va rămâne „indivizibilă”, asemenea literaturii pe care a produs-o în secole.

Sub această tensiune, Călinescu găseşte soluţia în metoda retroactivă. Cea mai bună analiză a acestei practici, care este, de fapt, o viziune asupra istoriei literaturii, îi aparţine lui Mircea Martin, care observă, în studiul său clasic despre „complexele literaturii române” din 1981, că analogiile lui Călinescu sunt retroactive, pornind dinspre modernism către tradiţie, aceasta fiind „descoperită de la capătul ei apropiat, cu alte cuvinte dinspre prezent către origini”. Fenomenul este numit de Martin „asimilare regresivă la distanţă”, în ideea că întotdeauna operele vechi se transformă sub influenţa celor noi, nu le fac posibile pe acestea din urmă. Într-o literatură în care modernitatea a fost cucerită prin salturi calitative uriaşe, acesta este singurul scenariu care poate umple golurile, imaginând o continuitate în sens invers, dinspre prezent către trecut, dacă cea firească, dinspre trecut către prezent, nu a fost posibilă. Organicitatea à rebours pe care o construieşte îl determină pe Călinescu să întoarcă ocheanul şi să practice un prezentism care îi permite să umple golurile. Numai reconstituită dinspre prezent către trecut evoluţia literaturii române capătă fluenţă. Tendinţa lui Călinescu este, observă Mircea Martin, „de a face să apară mai repede pe treptele istorice ale literaturii române, dacă nu opere cu adevărat valoroase, măcar simptome ale lor, prevestitoare. În concepţia sa, estetizarea culturalului se vrea o soluţie organică. La fel, viziunea analogic-anticipativă.”

Metoda lui Călinescu se temperează după ce naraţiunea istoriografică ajunge la momentul clasicilor, la Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Când intră în scenă marii scriitori, cu personalitate pregnantă, când literatura şi-a căpătat autocefalia, imaginaţia critică se retrage şi nu mai simte nevoia să legitimeze textele trecutului prin practicile discursive ale prezentului. Ocheanul se întoarce şi criticul notează influenţele, nu anticipările.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi