La ordinea zilei

Presupun că multă lume ştie acum că decizia unui candidat de a nu participa la dezbaterea dintre cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale nu este o premieră, nici în România, nici în alte locuri. Dar cum polemica în jurul subiectului pare să rămână fierbinte, aduc aici câteva nuanţe, fără pretenţia de a tranşa într-un fel sau altul chestiunea.

Aşadar, în anul 2000 au intrat în turul doi Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Diferenţa dintre ei nu era mare: cam 8 procente (lupta fratricidă, pe culoarul din dreapta, între Stolojan şi Isărescu l-a plasat pe Vadim pe locul doi, dar, trebuie s-o recunoaştem, liderul partidului România mare obţinea un număr mare de voturi, cam trei milioane două sute de mii). Iliescu refuză confruntarea televizată cu Vadim: ştie prea bine ce limbă spurcată are „tribunul”, ce minciuni şi ticăloşii poate să debiteze. Declară că nu are ce vorbi cu un „extremist”, deşi partidul lui Vadim făcuse parte, între 1992 şi 1995, din guvernul Văcăroiu (aşa-numitul „patrulater roşu”). Opinia publică se mobilizează, intelectualii subţiri îşi calcă pe inimă şi votează cu Iliescu care câştigă detaşat, cu aproape 70% din voturi.

Peste doi ani, situaţia se repetă, la indigo, în Franţa. În urma unei campanii dezastruoase, candidatul socialist Lionel Jospin (pe care Chirac îl învinsese şi la alegerile din 1995), este depăşit de preşedintele Frontului Naţional, Jean-Marie Le Pen. Şocul este teribil. Stânga, în frunte cu intelectualii ei (numeroşi), este disperată. După chinuitoare frământări, se dă consemnul: vom vota cu Chirac, pentru a bara drumul extremei drepte. Se încearcă găsirea de soluţii care se atenueze, cât de cât, compromisul: să porţi mănuşi când iei în mână buletinul de vot, să te ţii de nas când îl introduci în urnă, să mergi la secţia de votare îmbrăcat în negru, să iei preventiv pastile antivomitive etc. (văd pe Facebook că unii au astăzi, la noi, idei asemănătoare). Un primar dintr-o mică localitate a vrut să instaleze lângă biroul de vot un grup sanitar prevăzut cu aparate de dezinfectare. Nu mai spun de manifestaţiile de stradă care au avut loc atunci, când poporul s-a ridicat la luptă împotriva „fascismului”. Jean-Marie Le Pen era cunoscut pentru capacitatea lui de a-şi intimida şi demola adversarii: câştiga duelurile nu prin idei, ci prin agresivitate şi aplomb. Fapt este că Jacques Chirac care, spre lauda lui, nu făcuse nici o concesie extremei drepte, a refuzat confruntarea televizată cu Le Pen. A fost acuzat, bineînţeles, de laşitate, dar a triumfat în turul al doilea, obţinând 82% din voturi.

Mai interesante mi se par însă, în raport cu ce se întâmplă astăzi în România, alegerile prezidenţiale franceze din 2017. Pe primele două locuri s-au clasat, după turul întâi, Emmanuel Macron (cu 24%) şi Marine Le Pen, fiica lui Jean-Marie (cu 21,3%). În urma lor, la diferenţă foarte mică, s-au clasat François Fillon, candidatul dreptei tradiţionale, şi Jean-Luc Mélenchon, liderul (sau, mă rog: unul dintre liderii) extremei stângi. Întreaga campanie a fost foarte agitată, cu lovituri sub centură, dezvăluiri spectaculoase, răsturnări de situaţie. Macron a acceptat confruntarea televizată cu Marine Le Pen. Dezbaterea (care a durat două ore şi jumătate!) numai dezbatere n-a fost. Marine Le Pen a moştenit agresivitatea tatălui ei, dar nu şi abilitatea lui. L-a atacat în permanenţă pe Macron care, e drept, n-a rămas dator. Nu mai spun că, în timpul discuţiei, partizanii lui Le Pen răspândeau pe internet fake news, după un model pe care l-am văzut aplicat şi la noi acum două zile. Ce declara, printre altele, Marine Le Pen: că Macron divizează Franţa, că vinde industria franceză străinilor, că îi asmute pe francezi împotriva francezilor, că este candidatul precarităţii, al brutalităţii sociale (cum ar veni, că taie pensii şi salarii), că francezii vor fi obligaţi să se bată ca să-şi păstreze slujbele, că patronii vor să dea salarii cât mai mici, iar salariaţii să muncească dublu etc., etc. Am bănuiala că toate astea vă sunt familiare. E drept, dna Marine nu s-a plâns că e persecutată fiindcă e femeie. Candidaţii s-au acuzat reciproc că sunt „penali”, că practică discursul urii şi al dezbinării ş.a.m.d. Discursul lui Le Pen, plin de minciuni şi inexactităţi, a reprezentat, cum bine spunea un comentator, o mostră de „intoxicare în direct”. Confruntarea a fost un eşec şi mulţi au spus că a fost şi inutilă.

Nu discut aici opţiunea lui Klaus Iohannis şi, pe de altă parte, sunt de acord că ritualul dezbaterii dintre cele două tururi e un exerciţiu democratic. Dar tare mi-e teamă că mulţi dintre cei care reclamă o confruntare Iohannis-Dăncilă nu grija democraţiei o au, ci vor să se distreze la un spectacol gratis de circ. Tot ce se va întâmpla în această confruntare este absolut previzibil. Că jocul e necinstit o arată şi ideea trăsnită a Viorică Dăncilă de a-l invita („invita” e un fel de a spune) pe Iohannis la un post de televiziune pe care l-a ales ea, când în democraţiile adevărate echipele de campanie ale candidaţilor discută în prealabil, cad de acord asupra locului, asupra moderatorilor etc. O întâlnire de acest fel e atent pregătită, nu vii şi-i spui competitorului că ai fixat deja ziua, ora şi televiziunea. (Cam aşa a vrut să facă şi Ponta în 2014.) O dezbatere „moderată” la TVR de Ionuţ Cristache? Dumnezeule! Chiar atât de jos am ajuns?

Haideţi să ne păstrăm luciditatea şi să nu ne lăsăm târâţi în derizoriu. Vor fi destui care să se bucure că, fără să ştim, le facem jocul.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor