La răscruce de… vânturi

La răscruce de vânturi. Străbunii noştri, latinii (eu nu-s dacopat), nu se priponeau să tragă pârţuri, vânturi, să se fâsâie (sau, cum se zice în argou, să tragă rachete, să spargă nuci, să se gazeze ca la Auschwitz etc). Naturalia non sunt turpia (Cele naturale nu sunt ruşinoase), ziceau ei. În Corpus Hipocraticum există un capitol întreg intitulat Despre vânturi. Cuvântul însuşi, cel pe care azi nu-l găsim în dicţionare, este de origine latină, căci Rabelais, medic ca şi Hipocrate, scria ironic de Ars bessendi şi de bessendi et illustrandi fallaciis. Zărghitul de Dali scrie pagini de tot hazul pe această temă în Jurnalul unui geniu. De pildă, spune că într-o societate prea serioasă şi plictisită, în care domnişoarele predomină, e benefic a se trage un pârţ, fiindcă se destinde atmosfera: toţi încep să râdă, să facă diverse comentarii asupra intensităţii pârţului etâcâ. Luca Piţu (eram să zic Pârţu) a scos prin 1990 un număr al revistei Echidistante (la Editura Institului European, păcat că nu mai apare) dedicat unui petoman, un franţuz din provincie, care distra pe parizieni la Moulin Rouge, mi se pare, trăgând pârţuri. În pauze, când gagicile artiste se odihneau, ăsta se beşea spre hazul unui public, mă rog, caragealian: pârţul croitoresei, când rupe pânza, pârţul brutarului (puf! ca de făină împrăştiată). Domnul Alexandru Tacu îmi spune că la ei în sat, prin anii 50, era unul Ceapă, care putea cânta imnul Uniunii Sovietice prin pârţuri: Soiuz neruşimâi, pâr, pâr, pâr! Aşa am rezistat noi, prin pârţuri, domnule Eugen Simion! Iar când văd mocirla în care colcăie mare parte din politicienii noştri, îmi vine să trag nişte racheteee… Am în cap o povestire despre pârţuri şi un petoman (strâng materiale din auzite şi citite de ani de zile), dar ezit: Dom’le, chiar aşa! Pe de altă parte mă gândesc: În lumea nebună în care trăim, pârţul a devenit aproape o chestie de bun simţ.

Noi ăştia, scriitorii, pictorii şi ceilalţi, cu ce ne ocupăm în definitiv? Cu frumuseţea. Dar frumuseţea este harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu înseamnă, o spun Părinţii, bucurie de la Dumnezeu. Cu toate necazurile şi sinuozităţile vieţilor noastre, să nu uităm asta. Suntem nişte privilegiaţi în faţa Lui. Dar Domnul Ştefan Manoilescu îmi atrage atenţia, pe bună dreptate, că totuşi, trebuie să avem în vedere anumite nuanţe. Frumosul autentic (cel care vine de la Dumnezeu) nu e totuna cu "frumosul" artei, care poate avea, uneori, un conţinut pătimaş, rău, de natură să-l îndepărteze pe om de Creatorul său. "Frumosul" artei e cu adevărat frumos/ bun în măsura în care slujeşte desăvârşirii duhovniceşti, unirii persoanelor omeneşti cu Persoanele divine. 

Aş vrea să le spun demonstranţilor (unora dintre ei) ceva. Patriarhul, mitropoliţii şi ceilalţi şefi ai Bisericii nu fac Biserica. Gândirea noastră funcţionează civil, mirean. Nu, Biserica funcţioneză altcumva. Un Cleopa, Dumnezeu să-l ierte, un Necula, un Părintele Calistrat au mai multă importanţă în ortodoxie decât „şefii”. Aşa a fost dintotdeauna. Vă amintiţi de Daniil Sihastrul şi cum a întors spatele Domnitorului? Şi ce Domnitor: Ştefan cel Mare? Ei, aceştia fac în primul rând Biserica. Eu aşa ştiu. Şi apoi să mai spunem câteva lucruri. Nu BOR vă opreşte să mergeţi în BAR, nu BOR vă opreşte să nu faceţi copii, nu BOR vă opreşte să trăiţi într-o anumită promiscuitate sexuală. Nu BOR vă face iresponsabili şi amorali. Sau, ca să spun cu vorbele părintelui Florin Florescu, cel care a lucrat cu ani în urmă la acest ziar: „nu vă lăsaţi atraşi de cei câţiva care strigă împotriva Bisericii şi a Patriarhului ei. Biserica aceasta e locul unde v-aţi botezat copiii, unde v-aţi cununat, unde v-aţi înmormântat pe cei dragi. Nu este «emanaţia» nici a clasei politice, nici a parlamentului. Lăsaţi-ne pe noi, preoţii, să spunem ceea ce este de spus şi, mai ales, cum trebuie spus. E destul că ne-aţi bătut obrazul, am înţeles.”

O prietenă a soţiei mele povesteşte despre bunica ei. Sărmana bătrână avea cancer, era în metastază şi se ducea mereu, abia mergând, la baie. O aduseseră ăştia la oraş. „Bunică, de ce nu stai în pat?” „Păi, mă duc să trag pârţuri. Acasă mai trage soba, dar aici cu fierătaniile astea…”

Şi în încheiere să ne descreţim puţin frunţile: Doi ardeleni tăiau lemne. Iarna, frig năprasnic. La un moment dat unul îl întreabă pe celălalt:

– D-apoi vere cum de nu ai luat şapca aia cu urechi?

– Păi, de când am avut accidentul n-o mai port!

– Ce accident?

– Mi s-o oferit palincă şi n-am auzit…

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist