Matei Brunul: ricoşeul revoltei

Nu-i poate scăpa, cred, nimănui faptul că „protagonistul” (dar unul fără agon, cel puţin nu în linia „aşteptărilor) iese cu totul din repertoriul obişnuit al „tiparelor” recurente, dominante în romanele universului carcerat, „spaţiu” represiv al regimurilor totalitare. Matei Brunul nu este un erou al rezistenţei fizice şi morale făţişe, împotriva sistemului opresiv, nici măcar „în confruntarea directă” cu torţionarii şi „anchetatorii” – instrumente ale acestuia, deşi este (încă de la început) şi va deveni, în timp, şi mai dramatic victima lor absolută. Arestatul se mai aştepta ca debutul „anchetei’ să limpezească, în favoarea lui, lucrurile, conducând la eliberarea sa. Se convinge repede că pretinsa „anchetă” nu era decât scenariul intermediar între arestare şi procesul căruia ea urma să-i furnizeze „recunoaşterea” de către acuzaţii cu el în frunte, urmând a fi condamnaţi atunci, în 1948, drept grup de „legionari” – duşmani ai poporului – orice alternativă fiind exclusă din capul locului. Cele doar câteva încercări ale sale de a respinge „scenariul” cu verdict dictat nu duseseră decât la înăsprirea „anchetei”: violenţă, cazne, torturi, furie de brute dezlănţuite. Înţelesese astfel deja că situaţia e fără ieşire şi că argumentele care în mod normal l-ar apăra de învinuiri nu au nicio şansă, raţională, de a-l salva. Cedând, face inevitabil „jocul” nu numai al „anchetatorilor” direcţi, ci şi pe al superiorilor lor, cei ce declanşaseră de fapt întreaga „operaţiune”, pentru a lega „vigilenta” lor demascare a „grupului legionar” de căderea în dizgraţie şi condamnarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, „protectorul” tânărului marionetist, care e fiul prietenului din studenţie al ex-ministrului, „Giorgio” Matei, căsătorit cu o italiancă şi stabilit în Italia. Cum se vede, o trambulină pentru grade mai înalte, râvnite de şefii din poliţia politică a acelui timp.

Condamnat la zece ani de muncă silnică, nici regimul din închisorile prin care trece, Peninsula, Galaţi şi Iaşi, nu face din el un contestatar al „sistemului”. Sunt iarăşi câteva momente de ridicare şi aşa împotriva „ordinii” carcerale, în esenţa ei sufocantă, ca de pildă, la moartea lui Stalin. Dar decisivă era atmosfera de suspiciune din închisori, teama de delatori şi de „reeducarea” după „modelul Piteşti” (brigăzile „treişpe, paişpe” din Peninsulă). Comunicarea cu camarazii de detenţie (fostul sportiv „Porthos”, sau maramureşanul) se loveşte de teama şi vinovăţia acelora, una de „reeducaţi” ca să denunţe. Nu este însă şi cazul lui, metodele de „reeducare” nu fac din el un turnător. Da, nu e un Erou, dar nu e nicio „marionetă” docilă, în mâinile temnicerilor. „Supunerea” lui tăcută, fie şi cu doar puţinele ei izbucniri, e o soluţie neeroică, lucid realistă, de supravieţuire. Să o etichetăm drept „laşitate” şi , implicit, înjosire de sine, echivalente cu o altfel de moarte, cea a fiinţei sale morale?

Pe tot parcursul narativ al textului, autorul i-a dat o tentă caracterologică de inocenţă, totuşi parcă abulică sau „resemnată” şi cu o notă de oarecare infantilizare încă din incipit-ul cu ceva de joc copilăresc al personajului ritmând paşii prin zăpadă ai lui „Vasilache” al său, în aşteptarea Elizei. Secvenţe de spaime puerile („baba Samca”) sau de „confidente” făcute inseparabilei marionete întăresc aceeaşi impresie. Dar ar fi totuşi o mare eroare să vedem în „Vasilache” un dublu al său. Nu, e numai un substitut al acelui alter, apropiat lui, de care ar avea atâta nevoie, ca să spargă zidul înstrăinării şi izolării de „ceilalţi” de când se ştie. O nevoie adânc omenească şi atât de normală, pe care se vor grăbi să i-o exploateze „tovarăşul Bojin” şi falsa „iubită” Eliza, amândoi „în misiune” securista pe lângă fostul deţinut, amnezicul căruia accidentul de pe şantierul ieşean i-a spulberat peste două decenii de viaţă (miezul ei) din memorie, făcând din el un mancurt, cobaiul ideal al unei demonstraţii securiste de recuperare, de „modelare a omului de către om”. Proiect ratat, graţie tentativei de „difectare” către Italia a agentei Eliza, însoţită însă, nu ca în plan, de Matei Brunul, ci doar de „Vasilache”, cu care nu trebuie confundat. De ce nu fuge „protagonistul”? pentru că bătălia sa e alta, de altă natură, nu politică, ci ontologică: adevărul fiinţei şi existenţei lui, amândouă legate vital de apărarea memoriei.

Nu e „marioneta” opresorilor, cum şi l-ar fi dorit, prin agenţii săi, „sistemul”, ci genul de personaj în mintea căruia şi, cu implicaţii mult mai adânci de interogaţie asupra esenţei omenescului, peste amnezia lui Matei Brunul, autorul, romancierul Lucian Dan Teodorovici, ne transferă, prin „ricoşeu”, revolta: nouă, cititorilor săi.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar