Minciuni şi mincinoşi

Într-un eseu de mici dimensiuni, dar scânteietor prin vervă şi inteligenţă, eseu intitulat Despre minciună (Plon, 1994), Jacques Laurent – scriitor admirabil, premiul Goncourt în 1971 – pune în discuţie diferitele faţete ale minciunii, precum şi relaţia dintre minciună şi adevăr. Multe consideraţii pleacă de la exemple din sfera literaturii, destule însă au o deschidere şi mai largă, implicând istoria şi politica. Printre altele, vorbeşte despre modul în care Lenin a conceput rolul intelectualilor devotaţi partidului: doar ei pot fi deţinătorii adevărului, ei au tot dreptul de a gândi şi a vorbi în locul maselor. O serie de intelectuali occidentali şi-au luat în serios rolul atribuit de Lenin şi au devenit în fapt propagandişti ai Kremlinului. Jean-Paul Sartre este un astfel de caz trist, enormităţile pe care le-a debitat au ajuns celebre. Un exemplu: referindu-se la aşa zisul „raport secret” al lui Hruşciov, care denunţa crimele stalinismului, Sartre a reacţionat vehement, spunând că dezvăluirea atrocităţilor era un sacrilegiu, un act nebunesc, întrucât poporul nu era pregătit, inclusiv (de fapt, mai ales) din cauza unui nivel de trai scăzut. Care ar trebui să fie nivelul de trai al vulgului pentru ca el să merite să afle adevărul, Sartre nu ne mai spune. Se subînţelege că Sartre preferă, cinic, minciuna: proletariatului i se acordă, astfel, dreptul la minciună. Interesant e că un alt filozof, Brice Parain, consideră că minciuna e un simptom al dispreţului faţă de interlocutor şi, în genere, faţă de oricine e socotit inferior (intelectual, social etc.).

Sigur că minciuna e omniprezentă, acceptăm de regulă formele ei benigne: ne iluzionăm, ne amăgim, inventăm poveşti (ficţiunea e minciună), politicienii fac promisiuni pe care nu le vor îndeplini etc. Când reaua credinţă agresivă se asociază minciunii, lucrurile se complică. Nimic nu este mai jignitor şi mai exasperant, scrie Jacques Laurent, decât să constaţi că eşti victima unui mincinos cu tupeu, care ajunge să fie crezut de către naivi şi de către cei lipsiţi de discernământ.

Mi-am amintit de cartea lui Laurent văzând zilele trecute o declaraţie a ministrului rus de externe, Serghei Lavrov. După ce secretarul general al ONU a reamintit că există o rezoluţie a Naţiunilor Unite care condamnă invazia rusă, Lavrov a replicat că oricum la acel vot nu a fost consens, şi că dacă nu s-au înregistrat mai multe voturi împotrivă este pentru că SUA a făcut presiuni enorme, i-a şantajat pe ambasadori, i-a ameninţat că vor fi expulzaţi copiii lor care studiază în Statele Unite etc. Toate aceste aberaţii erau debitate fără cea mai mică ezitare, nici un muşchi nu se clintea pe faţa ministrului, ceea ce este – nu încape îndoială – rezultatul unui îndelung, tenace exerciţiu al minciunii. Război? Nicidecum, spun Lavrov şi ceilalţi lideri de la Kremlin, armata rusă a intrat în Ucraina tocmai pentru a opri războiul declanşat de ucraineni.

E cam greu să găseşti sfinţi şi cavaleri imaculaţi în politică, s-au spus de-a lungul vremurilor multe minciuni gogonate, dar rareori s-a atins un asemenea grad de perfidie şi de răstălmăcire a adevărului. Ni se tot repetă că, după 1990, ar fi fost un acord între Gorbaciov şi occidentali, aceştia promiţând că NATO nu se va mai extinde. Nu există nici o urmă a acestui acord şi nici o mărturie că ar fi fost vorba de o înţelegere verbală. Ţările care au aderat ulterior la NATO au vrut ele să facă acest pas, şi asta tocmai de teamă că vor fi agresate de către hrăpăreaţa Rusie. Evenimentele ultimilor ani sunt distorsionate în aşa fel încât să dea satisfacţie celor care se nutresc din antiamericanism: Maidanul ar fi fost regizat de la Washington, americanii trag profituri imense din război (armament etc.), Rusia e încolţită şi trebuie să se apere ş.a.m.d. E uluitor câtă răspândire au astfel de „teorii”, şi asta nu numai în Rusia.

Dar în primul rând în Rusia. Mă gândesc la o posibilă explicaţie. Rusia a trăit 70 de ani în minciuna absolută, comunismul fiind cea mai mare farsă (farsă tragică) din istoria omenirii. Sub Lenin, sub Stalin, sub Hruşciov şi sub Brejnev, propaganda Kremlinului s-a bazat pe minciună, pe falsificarea realităţii. Această situaţie nu putea să nu lase urme în mentalul colectiv, după cum, pe de altă parte, prezenţa unor cadre KGB la vârful puterii arată că există o continuitate la acest nivel. Propaganda operează cu aceleaşi metode rudimentare, eficiente tocmai fiindcă sunt rudimentare. Constatarea e valabilă şi pentru celelalte ţări din fostul „lagăr socialist”, chiar dacă între ele există diferenţe sensibile şi chiar dacă propaganda oficială nu are acolo, din fericire, aceeaşi intensitate şi acelaşi impact.

Revin, în încheiere, la cartea lui Jacques Laurent care povesteşte o anecdotă savuroasă. Se zice că sultanul (care o fi fost) ar fi spus despre ambasadorul Rusiei, contele Ignatov: „Omul acesta e atât de mincinos încât nici măcar contrariul a ceea ce el afirmă nu este întotdeauna adevărat”.

Lavrov a avut înaintaşi pe măsură.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor