Modele de regionalizare (II)

…în interiorul naţiunii mai subzistă fragmente teritoriale de dimensiuni modeste ale căror centralităţi istorice se află într‑un stat vecin?

Dacă nivelul regional în fosta Germanie Federală a fost obţinut prin intersectarea limitelor teritoriilor controlate de SUA, Marea Britanie şi Franţa cu mai vechile limite administrative interbelice, urmărind mai degrabă nivelul de kreisse (NUTS3) decât pe cel regional (doar landurile Hamburg şi Schleswig‑Holstein mai păstrează aceleaşi configuraţii), landurile fostei RDG urmăresc mai îndeaproape vechile limite interbelice: Berlinul, Thuringia, Saxonia‑Anhalt, ce e obţinută prin comasarea a două teritorii ce au funcţionat şi în perioada interbelică, iar Saxonia, Mecklenburgul şi Brandenburgul au limitele modificate doar în raport cu graniţa postbelică cu Polonia.

Dacă Brandenburg a pierdut la finalul celui de-al doilea război mondial aproximativ un sfert din suprafaţă, prin glisarea teritoriului naţional polonez sub presiunea fostei URSS, Saxonia şi Mecklenburgul, ultimul redenumit Mecklenburg – Pomerania de Vest, au preluat în alcătuirea lor teritorii ce au aparţinut vechilor landuri Silezia Inferioară, respectiv Pomerania de Vest. Majoritatea teritoriilor acestor foste landuri germane, inclusiv capitalele lor istorice (Breslau, actualul oraş polonez Wroclaw, respectiv Stettin, actualul Szczecin) se regăsesc acum în statul vecin. Fiecare dintre resturile teritoriale rămase în componenţa Germaniei are o populaţie superioară la 460.000 de locuitori, iar centralităţile lor principale sunt situate pe nivelul terţiar inferior al ierarhiei urbane germane (Stralsund şi Greifswald în Pomerania de Vest şi Gorlitz în Silezia Inferioară, toate cu peste 60.000 de locuitori).

…teritoriul statal e fragmentat identitar?

Deşi a rămas în mod oficial un stat unitar, prin autonomia lărgită acordată regiunilor, Spania funcţionează de facto ca o structură teritorială federală. Acest stat a realizat poate cea mai elaborată regionalizare dintre toate entităţile politice ale UE. Având de gestionat un teritoriu naţional extrem de complex, cu identităţi etnice (bascii, catalanii şi galicienii) şi regionale manifeste, Spania a iniţiat o reformă administrativă în care configuraţiile regionale se suprapun interstiţiilor identitare. Aceste entităţi teritoriale au avut două moduri de constituire: „calea rapidă” şi „calea lentă”. Conform Constituţiei din 1978, prima cale a fost rezervată naţionalităţilor istorice: bascilor, catalanilor şi galicienilor, care se bucură de o autonomie lărgită, prin transferul unor competenţe administrative sporite. Traseul lent a fost rezervat restului entităţilor regionale, ce au competenţe administrative mai modeste. Andaluzia, cea mai mare regiune constituită a Spaniei, profitând de o putere de negociere superioară în raport cu Madridul, a obţinut în final un tratament similar naţionalităţilor istorice.

Baza creării regiunilor fiind una identitară, reforma administrativă a produs regiuni extrem de diferite ca talie. Pe lângă entităţi de talie mare, precum Andaluzia, Catalonia sau Valencia, ce au în prezent o populaţie cuprinsă între 5,1 şi 8,5 milioane de persoane, regionalizarea spaniolă a pus în loc şi regiuni administrative de talie mică. Lăsând la o parte exclavele africane Ceuta şi Melilla sau teritoriile insulare ale Canarelor (2,2 milioane de locuitori) şi Balearelor (1,2 milioane de locuitori), câteva regiuni spaniole (Extremadura, Navarra, Asturia, Cantabria şi La Rioja) au o talie mai mică de 1,1 milioane de persoane.

Identităţile regionale s‑au conservat şi datorită compartimentării geografice a teritoriului statal. Toate regiunile, inclusiv cele reduse ca dimensiune, sunt separate de catene montane şi izolate până nu demult şi de o frână a distanţei mari. Acest fapt ar fi făcut dificile gestiunea şi guvernanţa la acest nivel administrativ dintr‑o centralitate mult prea îndepărtată şi dintr-un teritoriu mult prea diferit din perspectivă identitară. Din această cauză, zona montană puternic fragmentată a nordului ţării concentrează majoritatea acestor comunităţi identitare puternice, dar de mici dimensiuni.

Un tratament aparte l-a avut capitala, ce a fost separată administrativ de teritoriul său – Castilia. Regiunea urbană a Madridului e însă o construcţie teritorială foarte diferită de landurile urbane ale Germaniei, ce închid doar municipalităţile – Berlin, Hamburg şi Bremen/Bremerhaffen. În cazul entităţii regionale a capitalei spaniole, suprafaţa e mult mai mare (peste 8.000 kmp), limitele sale înconjurând ceva mai mult decât întreaga aglomeraţie urbană. Castilia istorică, dependentă funcţional de metropola naţională, a fost divizată în raport cu catena montană de la nord de Madrid în Castiliala Mancha (în S), Castilia şi Leon (în N).

Cu excepţia exclavelor africane, toate teritoriile administrative au una sau mai multe aglomeraţii urbane ce depăşesc 150.000 de persoane, care în Spania ar reprezenta o limită inferioară a nivelului ierarhic terţiar evoluat al sistemului urban. Prin faptul că limitele regionale nu s‑au impus doar pe interstiţiile polarizării urbane, o solidaritate identitară a generat şi puternice clustere urbane de talie importantă. Astfel, s-au pus în loc premisele apariţiei structurilor policentrice şi la nivel regional. Andaluzia e un exemplu de bune practici în acest sens. Sistemul urban a devenit unul echilibrat, fiind calat pe oraşe ce au generat aglomeraţii urbane importante ca dimensiune: Sevilla, capitala regiunii (1,3 milioane de locuitori), Malaga (820.000 de locuitori), zona urbană policentrică Cádiz – Jerez De La Frontera (aproximativ 700.000 de locuitori), Granada (500.000), Córdoba (320.000), Almería (250.000). Toate aceste entităţi urbane reprezintă cele mai importante centralităţi pentru sistemele teritoriale subregionale, alcătuite din una sau două provincii (nivelul NUTS3 spaniol). Talia acestor subsisteme la nivelul Andaluziei e cuprinsă între 1,2 şi 2,5 milioane de locuitori. Provinciile au şi atribuţii administrative importante. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi