Modestia pe cale de dispariţie

Calitatea pe care o posedă aceşti indivizi aproape invizibili în reflectorul scenei, numită şi modestie, e, cum puţini ştiu, apanajul unei vieţii fericite şi liniştite, pentru simplul motiv că ei, modeştii, înţeleg, mai mult decât ceilalţi, că aspiraţiile personale, reuşitele profesionale şi succesele familiale nu sunt atât de importante pentru cei din jur, ci toate acestea reprezintă doar o fereastră deschisă spre lumea lor interioară. Pe scurt, o persoană modestă nu simte nevoia şi nu face eforturi substanţiale să fie în centrul atenţiei lumii, tropăind pe scenă pentru a dovedi că există, pentru că viaţa ei nu gravitează doar în jurul spectaculosului, succesului fulminant, diplomelor şi recunoaşterii publice în aplauze. Viaţa, pentru omul modest, mai înseamnă şi altceva decât scena în care unii se ridică pe vârfuri pentru ca ceilalţi să vadă cine sunt. Maslow este ferm când îşi exprimă părerea despre această chestiune: „Dacă intenţionaţi să arătaţi mai mult decât sunteţi capabili să fiţi, vă avertizez că veţi fi profund nefericiţi pentru tot restul zilelor”. Din punct de vedere teoretic, alegerea de a nu pune pe tapetul public întregul potenţial ar fi sănătoasă dacă am trăi într-o societate care respectă o asemenea calitate umană. Întrebarea care rămâne pentru mine este dacă în zilele noastre modestul este un om cu adevărat fericit.

Trăim în condiţii de concurenţă ridicată şi înconjuraţi de o cantitate imensă de informaţii, aşa că cel care câştigă nu e şi cel mai bun, este cel care ştie să se exprime, să se facă auzit şi văzut. Marca personală iese în prim-plan mai mult ca niciodată. Prin urmare, astăzi modestia este percepută din ce în ce mai mult nu ca un semn de educaţie şi bune maniere, ci ca un fapt că o persoană nu are nimic de spus şi nimic nu stă în spatele ei care să-i certifice valoarea. Dacă până azi se spunea că tăcerea este un semn de inteligenţă şi bogăţie spirituală, acum situaţia este alta. Nu fi atât de modest – încă nu eşti atât de important, a spus cineva, în glumă. Aceste cuvinte se potrivesc perfect aici.

Confuzi în definiţii, mulţi au început să creadă că succesul nu poate fi decât rezultatul unor trăsături comportamentale precum rigiditatea, cinismul, infatuarea, obrăznicia. Poate că timpurile pe care le trăim dau toate definiţiile peste cap. Modestia este adesea confundată cu slăbiciunea, lipsa stimei de sine şi indecizia. Modestul nu ştie să-şi vândă marfa, îi lasă pe toţi să urce în tramvai înaintea lui, nu străluceşte pe Facebook cu şlapii de la Gucci. Cercetări recente au arătat însă contrariul, că oamenii modeşti au o deschidere mult mai mare atât pentru dezvoltare personală, cât şi pentru organizare decât omologii lor aroganţi. Dar cine mai pune preţ pe cercetare?

Ca în orice poveste, nu orice sfios este un mieluşel. Un evident exemplu îl dă, în zilele noastre, falsul modest, individul pe care îl întâlnim din ce în ce mai des în politică, în lumea vedetelor, la locul de muncă, în grupul de prieteni. Modestia falsă e la modă, desigur, mai nocivă ca mândria. Aparenta smerenie care caută, de fapt, prestigiu şi recunoaştere, acest „negatio non petita, acussatio manifesta” în termenii lui Freud, falsa modestie afişează nu doar o lipsă de recunoaştere a propriilor abilităţi, limite şi forţe, ci în general a valorilor unei lumi în care eşti convins că exprimarea directă a propriului fel de a fi a început să fie văzută ca un act de curaj sau chiar inconştienţă. Cum ar fi spus Adler: „Dacă investigăm un complex de superioritate şi studiem continuitatea acestuia, putem găsi întotdeauna un complex de inferioritate mai mult sau mai puţin ascuns”. Falsa modestie ascunde, din păcate, un crud complex de inferioritate.

În fiecare zi întâlnim exemple de falsă modestie. Prietena ta se plânge cât de copleşită este de noul ei proiect în compania unde lucrează. E atât de implicată în muncă încât, spune ea, a slăbit 10 kilograme şi poate încăpea chiar în blugii ei vechi de la liceu. Ba mai are o problemă: trebuie să-şi schimbe toată garderoba şi va trebui să investească o avere în asta. Deduci semnificaţia reală a celor spuse – ea este mândră de noua ei poziţie în companie şi ştie că arată mai bine ca niciodată. Aşteaptă să-i confirmi asta. Dar ştii, la fel de bine, că ai în faţa ta nu o persoană modestă ce merită a fi compătimită că munceşte ca un salahor, ca toţi ceilalţi din proiect, desigur, ci un narcisist dornic de recunoaştere publică şi complimente.

Într-o societate care, pe de o parte, îmbrăţişează, la modul ideatic, virtuţile smereniei, promovând totodată importanţa de sine, complexul de inferioritate apare ca o modalitate prin care încercăm să reconciliem aceste două idealuri disparate. Modalităţile în care ne condamnăm inferioritatea servesc doar pentru a atrage atenţia asupra noastră, unde sperăm că alţii vor recunoaşte adevărata noastră strălucire sau ne vor ridica pe scenă. O cerem cu orice preţ celor din jur să recunoască ceea ce, de fapt, noi nu prea avem. Expresiile noastre de inferioritate servesc, totodată, ca mijloc de a abdica responsabilitatea în viaţa noastră pentru că a ne recunoaşte puterea înseamnă a fi traşi la răspundere de societate pentru cum, când şi în ce scop o folosim. Adevărul este că a avea putere, sub orice formă, bani, funcţii, frumuseţe, influenţă, în timp ce o negăm sau insistăm în faţa altora că este lipsită de importanţă şi ne dă bătaie de cap, este în sine o expresie a narcisismului. Nicidecum a modestiei. Ocupi un scaun înalt, nu contează cum l-ai obţinut, dar vrei să araţi cu tot dinadinsul lumii că faci treabă. De ce ai face asta, când rolul tău este exact acela, mai ales că eşti şi bine plătit? Pentru că aştepţi să ţi se spună cât eşti de potrivit pentru o asemenea funcţie, pe care o merita altul, nu tu. Şi pentru că mai ştii că, pe unde ai mai fost, nu ai făcut nimic spectaculos care să rupă gura târgului.

Într-adevăr, tindem să credem că relaţia noastră cu modestia se schimbă şi nu neapărat în direcţia prejudecăţilor noastre. Masificarea utilizărilor reţelelor sociale, prin expunerea şi vizibilitatea pe Internet a vieţilor noastre a dus, în ultimii ani, la apariţia unor întrebări în jurul sinelui. Conştientizarea cu privire la vizibilitatea datelor personale pe reţelele sociale i-a determinat pe mulţi să-şi revizuiască imaginea de sine, cu propriile calităţi şi valori personale şi să dezvolte strategii de gestionare a reprezentării lor publice. Normele reţelelor de socializare, şi anume că ele dezvoltă terenul redefinirii relaţiei „tradiţionale” cu timpul, interioritatea noastră şi spaţiul, implicit cu această calitate umană, modestia, bulversează poziţia şi rolul modestului în spaţiul public. Modestul a început să fie conştient de noile reguli, ştie că dacă nu se supune, se va însingura. Atitudinea lui rezervată nu mai interesează pe nimeni. Iar singurătatea nu-i va aduce întotdeauna liniştea de care spuneam la început. Sfinţii, se spune, dacă ar fi conştienţi de la început că sunt sfinţi, ar cădea în deşertăciune. În ceea ce priveşte omul modest, va avea aceeaşi soartă atunci când nu va putea să găsească un mijloc de a se adapta lumii exchibiţioniste în care trăim.

Cristina Danilov este psiholog