Noi istorii ale muzicilor româneşti (II)

Din capitolul semnat de Costin Moisil Muzica în Principatele Române de-a lungul secolului al XIX-lea aflăm că, la Iaşi, cântecele nemţeşti de ascultare şi de dans făceau în 1825 deliciul localnicilor adunaţi seară de seară la hanul din apropierea Mitropoliei. Un mic recul faţă de Bucureşti a existat încă din 1833-’43 pentru că atunci melomanii din capitală au putut cunoaşte şi savura operele montate pe scena Teatrului Italian, în timp ce ieşenilor le-au plăcut mai mult vodevilurile trupelor germane şi franceze. Dar sentimentul patriotic le-a fost mângâiat urmărind producţia de acest gen având ca autor un muzician împământenit aici, Andreas Iohannes Wachmann. Chiar dacă aproape întreg repertoriul concertelor din saloanele boiereşti, din sălile de teatru, din grădinile de vară îl constituiau uverturi, arii şi fragmente mai mari din opere în aranjament pentru orchestră de dimensiuni restrânse, ieşenii au rămas mult timp adepţii muzicii uşoare academice, să o numesc aşa. Argumente se găsesc în repertoriile formaţiilor şi orchestrelor active până în anii ’20 ai secolului trecut.

Înfiinţările şi desfiinţările unor instituţii muzicale importante s-au petrecut, din nefericire, inclusiv în domeniul muzical. Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune, fondat în 1864, cu cele două şcoli de la Bucureşti şi de la Iaşi, a avut un ţel multiplu, de mare importanţă: educarea tinerilor în ştiinţa şi arta cântului psaltic, în genurile vocal-instrumentale, în arta dramatică, elevarea gustului publicului. Dar falanga ieşeană a fost desfiinţată în 1875, pentru ca un an mai târziu să devină Conservator independent. Istoria avea să se repete după exact trei sferturi de secol, să dureze un deceniu, când instituţia atât de necesară Iaşului, Moldovei, a fost din nou desfiinţată. Atunci, unii profesori au trecut la catedrele Liceului de Muzică, alţii s-au mutat la Bucureşti şi la Cluj, elevii cei mai buni de la clasele de instrumente ale liceului de specialitate din Iaşi au susţinut examene de admitere la Conservatoarele din cele două centre culturale, primul director al Operei ieşene, Ioan Goia, a trebuit să aducă în 1956 prin concurs solişti, regizori, scenografi şi dirijori din acele zone pentru înfiinţarea colectivului de interpreţi ai teatrului liric de aici.

Importante au fost străduinţele conducătorilor, ale călugărilor luminaţi spre românizarea muzicii psaltice. Datorită iniţiativei şi sprijinului Mitropolitului Dionisie, Macarie Ieromonahul, studios al şcolii lui Petru Efesiul, apoi dascăl pentru învăţăceii români, a reuşit cu multe eforturi să tipărească la Viena în 1823 şi în ţară în 1827 cărţile fundamentale pentru cultivarea noilor cântări. Înmulţirea corurilor de acest tip începând din 1860, mai întâi la Bucureşti şi la Iaşi, a netezit drumul ce unea cântul bizantin cu muzica armonică, stăpânirea celor două moduri de exprimare devenind subiect de străduinţă şi la susţinerea examenelor. Bineînţeles, cântarea psaltică românească s-a aflat sub influenţa tradiţiilor puternice din zonele vecine, a locului unde s-au şcolit compozitorii, dirijorii de ansambluri vocale. La Iaşi, cel mai important autor şi conducător de coruri a fost Gavriil Musicescu, influenţat de şcoala psaltică rusă. Tot la Iaşi a activat mult timp sub direcţia sa Corul Mitropoliei, considerat cel mai valoros din ţară. Nu întâmplător concertele la Moscova ale acestui cor, dirijat de Gavriil Musicescu şi de discipolul său Antonin Ciolan, au avut mare succes, nu întâmplător aici a existat al doilea ansamblu renumitde acest tip la Biserica Sfântu Spiridon. Nu toate informaţiile pe care le ofer aici sunt incluse în primul volum al Noilor istorii…, dar fac cinste fenomenului muzical ieşean, sprijinind ideile puse în discuţie de autorii capitolelor – în cazul subiectului discutat, muzicologul Costin Moisil.

Începuturile compoziţiei româneşti, între naţionalism şi obsesia sincronizării cu Occidentul este primul studiu al Valentinei Sandu Dediu inclus în Noile Istorii… Sunt evidenţiate cele două zone ale culturii muzicale în secolul analizat: deşi aflată la crepuscul, tradiţia orientală, îndeosebi turcească, reprezentată de meterhanea (formaţie instrumentală) şi de tarafurile lăutarilor, îşi menţinea vigoarea în Principate, dar circulaţia muzicienilor din Occident a trezit interesul boierimii şi burgheziei locale pentru tipurile vest-europene de muzică. Ideile, concepţiile noi au mai păstruns în Valahia şi în Moldova prin tinerimea română plecată la studii în Berlin, Viena sau Paris, pregătită să le aplice acasă. De altfel, spiritul secolului al XIX-lea romantic, în care folclorul s-a bucurat de o atenţie deosebită în zona slavă, estic-europeană, a nutrit apariţia şi dezvoltarea culturii naţionale din aceste teritorii, evoluţie favorizantă naţionalismului politic, iradiant în cultură. Dublul sens (inclusiv muzical) a însemnat însuşirea tradiţiilor şi noutăţilor Europei Vestice, luminarea tradiţiilor locale.

Valentina Sandu Dediu atribuie, evident, pe baze documentare, începuturile compoziţiei naţionale româneşti unor autori străini aclimatizaţi aici – sasul de origine Alexandru Flechtenmacher, austriecii Johannes Andreas Wachmann şi Ludwig Anton Wiest -, sau celor născuţi în Bucovina, cu studii în Occident, cum a fost Carol Miculi. Vodevilul franţuzesc, marşurile militare, canţoneta, elementele de teatru popular românesc şi-au găsit locul într-un „mix” pe subiecte tragi-comice, strămoşul operei. Necesitatea afilierii la tradiţiile mai vechi şi mai recente ale Europei Occidentale, simultan cu dorinţa modelării expresiei artistice româneşti, ambele atât de trebuitoare, aveau să-şi expună reversul în lupta tradiţionaliştilor cu adepţii noului – luptă devenită în timp obsesie nevindecabilă.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor