O umbră elegantă

Există oameni pe care cămaşa scrobită stă firesc. Oameni care fac din eleganţa clasică, conservatoare, din costumul la două rânduri şi cravata sobră, purtate cu nonşalanţă zilnică, dar care niciodată nu dau semne de uzură, care niciodată nu sunt lustruite de slin, un fel de a fi. Pentru mulţi compatrioţi, obişnuiţi cu stilul lălâu şi dezordonat, cu dezinvoltura vestimentară indusă de societatea de consum americană – care a introdus în ritualul zilnic stilul confortabil şi neglijent –, scrobeala „la patru ace” e deranjantă, e un exces care contrazice treningul popular, basca şi geaca de bazar la modul cel mai rebarbativ cu putinţă. De aceea, oamenii drapaţi în eleganţa clasică sunt, de regulă, evitaţi cu sfială, sau, dacă nu ridiculizaţi pe faţă, ca nişte caraghioşi din alt timp, cel puţin ignoraţi cu acea superioritate fragilă şi inconsistentă a complexatului din alt regn. Într-un fel, poate şi îndreptăţit, toate aceste arătări „old fashion” merită ostracizate, pentru că indispun hăhăiala populară şi lejeritatea mitocănească, dezbumbată, „democratică”, care fac legea în piaţa publică. Poate de aceea, mai nimănui pare să nu-i pese când un gentleman dispare discret dintre noi devenind, pe furiş, o umbră elegantă.

Nu-l cunoscusem pe Bogdan până la deschiderea splendidului Muzeu al Universităţii ieşene, proiect datorat sintezei fericite dintre viziunea unui rector umanist şi rarisima carismă administrativă, inteligent-metodică, a unui tânăr istoric căruia i s-a dat mână liberă. Ca un om cu o oarecare experienţă în administraţia culturală şi în politici publice în domeniul culturii, am salutat atunci entuziast o reuşită emblematică, greu de egalat, a unei instituţii de cultură private, realizată din alte fonduri decât bugetul de stat. În urmă cu opt ani scriam, între altele: „Muzeul Universităţii, deschis într-o clădire monument restaurată prin efortul combinat al Universităţii „Al. I. Cuza” şi al Uniunii Europene, reprezintă un excepţional exemplu de reuşită în cultură realizată prin investiţii particulare. Graţie inteligenţei şi intuiţiei manageriale a rectorului Vasile Işan, care l-a promovat ca manager pe istoricul Bogdan Maleon (discipol strălucit al profesorului Ioan Toderaşcu – mastermind-ul acestui proiect), devenit între timp important membru al senatului universităţii, acest aşezământ instituţional poate fi astăzi introdus imediat în circuitul turistic internaţional şi în cel profesional de profil. Cum, potrivit legii, un muzeu se organizează în jurul unei colecţii şi nu doar aşa ca moft diletant, actuala instituţie pune în valoare colecţia iniţială a lui Orest Tafrali, inaugurată în 1916, colecţiile Muzeului Rectoratului, conservate şi îngrijite timp îndelungat de Octav Davideanu precum şi impresionanta colecţie de artefacte specifice civilizaţiei Cucuteni – rod al deceniilor de activitate pe teren a şcolii ieşene de arheologie, alcătuită în colaborare cu Fundaţia Mileniului III. Este un patrimoniu excepţional care dă seama asupra rădăcinilor civilizaţiei pe aceste meleaguri, dar şi asupra memoriei modernităţii româneşti şi constituie argumentul cultural şi ştiinţific care face din acest muzeu unul de excepţie”. Trebuie să mărturisesc că ceea ce mă frapase de la bun început la tânărul şi elegantul manager, după ce l-am cunoscut, era, într-adevăr, rezonanţa sa cu pedanteria rafinată, cu panaş, vestimentară şi discursivă, a distinsului şi strălucitului meu profesor de istorie medievală care i-a fost mentor. Aveam să aflu că îi fusese discipol apropiat şi că elegantul prorector al universităţii de atunci îi era mentor şi sfătuitor de taină şi în acel proiect instituţional. Sunt şi astăzi un susţinător înfocat al muzeului pe peste drum de clădirea arhivelor şi cred, cu tot respectul pentru eforturile meritorii ale actualei echipe de management, că sufletul întemeietorului lui va sta zidit în această remarcabilă şi singulară instituţie particulară de cultură cât timp ea va fi în picioare.

Nu am fost propriu-zis un apropiat al lui Bogdan Maleon, dar, am spus-o public, am avut o mare simpatie pentru omul decent şi discret, de o politeţe şi o bună cuviinţă aproape demodate, de o generozitate şi bunătate umană cu adevărat rarisime în lumea universitară şi intelectuală at large. În plus, cu atât mai meritoriu, avea o inteligenţă şi abilitate administrativă cu totul peste media obişnuită a intelectualilor dornici de funcţii care, de regulă, eşuează în agende personale de self-marketing, diletantism şi corupţie. Aventura sa directorială la cârma Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi ar merita a fi dată ca exemplu, ca show case cum se spune în verbiajul european contemporan, de eficienţă, corectitudine, abilitate şi stil. Mai rar, mai ales în fruntea instituţiilor de cultură, un asemnea om. Am empatizat cu el, am făcut proiecte comune, l-am avut aproape, diplomat şi fin negociator cu autorităţile locale în încercarea de a construi un dosar european pentru Iaşi, ne-am împrietenit, discret şi respectuos, cu încrederea unui parteneriat pe termen lung, profesional şi uman. Poate plecând de aici am scris, trist, la incredibila sa dispariţie, un text mai elaborat despre cum se scrie pe sine istoricul în povestea despre trecut pe care o construieşte răbdător şi minuţios, dedicându-l „memoriei lui Bogdan Maleon, istoric de anvergură, universitar rasat, lider profesional de o rară decenţă şi echilibru, manager inteligent şi delicat – cum Iaşul nu va mai avea curând, om educat, elegant şi rafinat, care a avut parte, în floarea vieţii, de un destin tragic.”

Despre aventura sa de durată şi de adâncime cu cercetarea istorică, despre anvergura academică, deja impresionantă, a cărţilor şi studiilor sale şi, mai ales, despre relevanţa internaţională a staturii sale universitare ar fi prea multe de spus, iar cerneala, spre deosebire de lacrima din colţul ochiului, mi-a secat. Sper că o vor face istoricii mai tineri, lipsiţi de inevitabila contaminare afectivă pe care o avem noi, cei ce l-am cunoscut. Mai ales că, având veşnicia în faţă, nu văd de ce s-ar mai emoţiona la curgerea ireparabilă a timpului, cum o fac eu, acum, la împlinirea unui an de la intrarea lui Bogdan, abrupt şi dureros, în istorie.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor