REPORTAJ Paştele, întâmpinat cu ouă roşii de carton la centrul de refugiaţi din CUG. „Nu mai avem nimic. Numărăm toată ziua mâncarea”

„Noi avem următoarea problemă: nu avem bani pentru mâncare. Nu pentru vreo mâncare specială, pentru mâncare în general. Acum umblăm cu “Sărut mâna!”. S-au terminat finanţările pentru masă, apelăm la bunăvoinţă, nişte colegi mai au câte o bucăţică de proiect şi din cele trei mese una este acoperită din acele proiecte. Dar eu nu ştiu dacă după Paşte noi mai avem mâncare să le oferim asistaţilor noştri”, ne spune Mihaela Munteanu, coordonatoarea Centrului pentru Refugiaţi de la Iaşi, care continuă.

În acest moment, la Centrul pentru refugiaţi din CUG sunt 51 de persoane, din care zece copii. Alţi copii ai ucrainenilor mai vin zilnic, la after school. Ei, copiii ucrainenilor care locuiesc în oraşşi vin doar pentru activităţi din afara orelor de şcoală, sunt cei care au creat un pom cu ouă din carton, colorate, care imită ouăle de Paşte. E singurul semn căşi la Centrul pentru refugiaţi este aşteptată Învierea Mântuitorului. Iar undeva, discret, o măsuţă pe care sunt câteva Biblii sau cărţi de rugăciune, o lumânare şi o icoanăşi scaun, protejate de un paravan – constituie zona de refugiu spiritual pentru cei care şi de Paşte, dar şi în restul timpului, vor să se reculeagă prin rugăciune.

„Anul trecut Mitropolia i-a întrebat dacă vor să meargă la slujbă în limba rusă, pentru că aveau un preot care putea săţină slujba şi în rusă. Asta a fost oferta de anul trecut, acum nu avem lucruri concrete. Din păcate, totul e într-o linişte deplină. Practic, Paştele va trece pentru ei aşa, fiecare cu gândurile lui, cu religia lui şi felul lui de a petrece, fără ceva deosebit”, a adăugat Mihaela Munteanu.

“Dar ei au cerut ceva special de Paşte? Povestesc despre Paşte? Pregătiţi ceva? Nu. Nu, şi nu. Ştiu că sunt unii protestanţi, care vor merge la o biserică unde vor mânca pizza. Aici vor avea meniul obişnuit. Anul trecut am petrecut Paştele aici şi am avut cozonac, ouă, am făcut o vânătoare de ouă pentru copii – erau mai mulţi copii în Centru. Anul acesta (oftează), o să avem nişte cozonac. Ciprian Mihalcea, de la Asociaţia Zâmbetul Nostru, care este unul dintre parteneri, face colecte publice pentru cazuri sociale. Şi el o să asigure 12 cozonaci, cât să aibă fiecare câte o felie de cozonac. O să avem de suplimentat cu nişte fructe, mere şi banane care pot fi împărţite”.

Ilia şi Sonia, doi ucraineni angajaţi ai Centrului pentru refugiaţi din Iaşi, locuiesc în oraş, cu familiile lor, dar zilnic îi ajută pe semenii aflaţi în asistenţa centrului sau în tranzit. Vor încerca să-şi petreacă sărbătorile pascale într-un mod cât mai apropiat de cum sărbătoreau acasă. Iar Ilia, sosit aici împreună cu soţia şi fiul său de 11 ani încă din perioada de început a războiului, spune că va merge la biserica din Galata, care este cel mai aproape de locul în care locuieşte acum. “Eu sunt din Regiunea Cernăuţi şi sunt de origine română. Adică acolo deja jumătate dintre oameni sunt la fel, ortodocşi de rit nou. Am venit aici după război, la 1 aprilie 2022, cu familia, soţia şi băieţelul meu de 11 ani. Ca tradiţii, cum e acolo, aşa e şi aici. Adică în seara de Paşti mergem cu panerul cu pasca şi cu ouăle şi cu ce se mai adaugă acolo, mergem noapte la biserică, se sfinţeşte, dimineaţa se pune masa, mâncăm sfinţit şi asta e”. La fel, spune Ilia, vor face şi câţiva dintre actualii rezidenţi ai centrului pentru refugiaţi.

Sonia, din Herson, este studentă la FEEA. Are 23 de ani şi locuieşte la Iaşi din 2017, imediat după terminarea liceului. Anul trecut, i s-au alăturat şi părinţii. Deşi nu poate spune ca Ilia, că e de origine română, în cei cinci ani petrecuţi aici a învăţat limba. Iar mama sa, sosită anul trecut,şi-a găsit deja un loc de muncăşi şi-a făcut prieteni aici, în ciuda faptului că părinţii nu vorbeau o boabă româneşte la sosirea în Iaşi.

“La noi, în Ucraina, se sărbătoreşte Paştele puţin diferit de la o regiunea la alta. Noi, de obicei, mergem de Paşte noaptea la biserică, facem un coş cu ouă, cu un colac cu ornamente speciale, şi mergem să le sfinţim. După asta, deja după-amiaza, avem o cină cu familia. Aici, noi încă nu am petrecut niciun Paşte cu familia. Probabil cineva dintre noi o să meargă la biserică. La ce biserică, nu ştiu încă. Practic, nu e o diferenţă atât de mare între biserica ortodoxă româneascăşi cea ucrainească, e doar diferenţa de limbă. Putem să mergem şi în biserică românească”, spune Sonia.

Câţiva bani obţinuţi din vânzarea unor tablouri create de refugiaţi, plus banii donaţi de un ucrainean care, după o şedere de câteva zile, a vrut să-şi achite cazarea, “toţi bănuţii ăştia i-am strâns, să suplimentăm cu cozonaci şi fructe şi să mai punem la masă. Tot tragem de masa asta”, a mărturisit coordonatoarea Centrului pentru Refugiaţi.

“Masa… Aici avem o mega problemă, pentru că finanţatorii nu mai dau bani pentru mâncare. Finanţatorii internaţionali consideră că acesta este un ajutor pe care îl dai în prima fază oamenilor. Dacă ei trec în partea a doua a asistenţei, adică nu mai este asistenţă de urgenţă ca atunci când au venit în momentul acela din război, ci stau de ceva timp, atunci logic e ca persoana să-şi găsească resurse şi să se susţină singuri”

De la începutul războiului, FONSS, fundaţia pe care o reprezintă Mihaela Munteanu, a furnizat 150.000 de mese. Dar banii, s-au terminat. “La noi structura e aşa: Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă are contract cu Primăria, pentru tabără de tranzit pentru refugiaţi. Primăria, pentru că nu putea să opereze altfel, a făcut contract de parteneriat cu FONSS (Fundaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale), care s-a mai asociat cu câteva organizaţii – eu reprezint FONSS – şi este un management al ONG-urilor, într-o clădire a Primăriei, care se află în contract de parteneriat cu ISU, pentru decontări. Până acum, am făcut-o noi. Într-un an de zile am oferit peste 150.000 de meniuri. Noi, FONSS, din finanţările atrase până acum. Dar acum este momentul ca Primăria să asigure banii pe care îi poate primi de la ISU. Primarul ne asigură că va fi OK, eu ştiu doar că numărăm fiecare zi în care ne gândim ce să le punem pe masă”.

E foarte greu, vor toţi acasă, spune şi Ilia, românul din Cernăuţi, referindu-se la ucrainenii din centrul pentru refugiaţi: “Ei ştiu că s-au plictisit cumva şi românii de ei. S-au săturat şi ei, vor acasă, vor la casele lor. Doar că majoritatea nu mai au la ce să se întoarcă, iar cei care au la ce, se tem de bombardamente şi de toate. Cum îi pot ajuta ieşenii? Cu sprijin. Sprijin moral. Bariera de limbă dacă ar putea fi depăşită…”, spune Ilia, în timp ce Sonia, studenta de 23 de ani, se grăbeşte să sublinieze: „Ei nu sunt migranţi care caută o viaţă mai bună, au fost nevoiţi să vină. Când un om emigrează pentru o viaţă mai bună, e pregătit să se adapteze. Dar când un om o venit aici nepregătit, a fost nevoit să vină aici, el nu este pregătit să caute o soluţie. Şi, de aproape un an, mulţi se gândesc că«gata, mâine plec acasă». Acolo e gândul lor”. Acolo e şi speranţa lor, într-un viitor în care îşi vor putea ura Paşte fericit, printre ai lor.