Seimeni (IX). Poveste cu un cadelar

Recurg din nou la o reflecţie a lui Gaston Bachelard, referitoare la o situaţie paradigmatică din viaţa copiilor de odinioară şi, poate, şi de astăzi: „Orice copilărie este fabuloasă, în mod firesc fabuloasă. Nu că s‑ar lăsa fermecată, aşa cum, în credulitatea lor, sunt convinşi adulţii, de fabulele întotdeauna atât de neverosimile care i se povestesc şi care, în ultimă instanţă, nu îi distrează decât pe bunicii care le deapănă. Câte bunicuţe nu îşi cred nepoţii prostuţi! Numai că, şmecher din naştere, copilul le aţâţă mania povestitului, plăcerea cu care bătrâneţea sfătoasă repetă la nesfârşit aceleaşi istorii. Imaginaţia copilului nu se hrăneşte cu aceste fabule fosile, cu aceste fosile de fabule, ci cu propria sa reverie. Pentru el, fabula este viaţa însăşi.” (Gaston Bachelard, Poetica reveriei, trad. rom. de Luminiţa Brăileanu, p. 123).

Tatăl meu era un pasionat cititor de literatură de bună calitate, în special romane ruseşti sau franţuzeşti, în traducere, singurele care puteau fi găsite în România comunistă pe la jumătatea secolului trecut. În plus, era un iscusit povestaş, dacă ar fi să invoc drept argument intensitatea cu care am retrăit întreaga viaţă relatările lui din propria copilărie, pe care, după ce se lăsa rugat îndelung, ni le prezenta, celor doi băieţi ai lui, cam aceleaşi, dar mereu altele, înflorite, abreviate, adăugite, după caz. Bănuiesc acum că, în şlefuirea propriilor amintiri, un model nemărturisit trebuie să fi fost marele humuleştean. Era o bucurie de nedescris să ţi se evoce locuri şi personaje din jurul tău: „în Baltă”, „la Ostrovel”, „în Laghiţă”, „pe Valea Bobocelului”, „în fundul grădinii”, „la câmp”, „tac᾽tu-mare”, „mă᾽ta mare”, „unchi‑tu Mitică” sau „unchi-tu Gheorghe”, toate deveneau recuzită de poveste. În inventarul subtilei sale tehnici narative se găseau actualizări („mă‑ta nici nu se născuse”, „aşa cam ca tine”), hiperbole („dulăul nostru, Grivei, era mai mare decât un viţel şi mânca trei-patru mămăligi o dată!”), reflecţii filosofice sau morale, ironii, interogaţii retorice, dialoguri.

Cuvântul cadelar nu există în nici un dicţionar, în nici un atlas sau glosar al limbii române, după cât am putut verifica. Era numele unui negustor ambulant, un coropcar care trecea odinioară din sat în sat, cu o sarsana în spinare sau într‑o căruţă cu coviltir, oferind acadele de vânzare. Vocabula mai există azi, pasivă, doar în memoria mea afectivă şi este recunoscută şi de câţiva dintre apropiaţii mei, cărora le‑am relatat povestea care urmează. Este posibil şi ca acest cuvânt să nu fi existat decât în uzul celui care, eventual, l‑a creat, povestitorul. Sună însă prea firesc şi prea sigur, ca să nu fi avut totuşi o circulaţie oarecare, cel puţin în idiomul local, în satele de pe malul dobrogean al Dunării.

Cadelarul, acum o sută de ani

În reconstrucţia textuală care urmează, vocea naratorului aparţine lui Ilarion, tatăl meu, timpul narat este prin 1935, iar naraţiunea s‑a dezvoltat în iernile anilor 1958-1962.

***

Pe atunci trăiam încă în bordeiul în care ne născuserăm toţi patru. Fusese făcut cu faţa spre Dunăre şi se afla cam acolo unde e acuma bătătura lu᾽ unchi-tu Gheorghe. Căsuţa în care stau acuma au făcut‑o alde tac᾽tu-mare şi mă᾽ta-mare mai târziu. Îi spunea bordei, dar să ştiţi că nu era deloc rău. Arăta cam cum arată gheţăria din curtea lu᾽ Moş Micu, dacă o ştiţi. Bordeiul era lung de vreo cincisprezece metri şi lat de vreo cinci-şase metri, săpat în pământ cam la vreo doi metri adâncime, cu scheletul din bârne groase de salcâm, cu acoperişul în două ape, acoperit cu stuf şi apoi cu pământ. Creştea iarba pe acoperiş, de-o mirare! Înăuntru stăteai în picioare ca în orice casă. În prima parte erau paturile în care dormeam cu toţii, părinţii şi copii, nişte paturi largi, de scânduri, cu picioarele înfipte în pământ, cu saltele umplute cu paie şi acoperite cu macaturi de lână. În mijloc, era soba mare de cărămidă, cu horn larg şi cu plită, unde focul nu se stingea niciodată. Cum s‑ar zice, un fel de vatră. În partea din fund era cămara de alimente şi un fel de magazie. Erau separate de încăperea principală prin zid de bârne lipit cu lut şi printr‑o uşă. Unde dormeam era cald iarna, iar vara era răcoare. Dincolo trebuia să fie răcoare tot timpul.

Întâmplarea pe care mă puneţi să v‑o povestesc a mia oară a fost într‑o zi de iarnă grea, pe un ger de crăpau pietrele. Dunărea era îngheţată bocnă, ca acuma, de treceai cu căruţele peste ea. Mergeam pe gheaţă ca pe bulevard, la vale până spre Boaşcic, la deal, uneori, până la picioarele podului lui Saligny, spre Hinog, unde am făcut o parte din armată, la marină. Cum merge Jenică pe un schelet de sanie, împingându‑se cu o sighincă, ce, crezi că nu te‑am văzut? Ai grijă pe la copci, în dreptul satelor!

Nu ştiu cum se făcea că, în ziua aia, eram acasă singuri, copiii, fără părinţi. Atunci a trecut prin sat cadelarul. „Cadele, cadele, cadele, ia la acadele, acadele!” răsuna glasul răguşit, dar puternic al cadelarului, care trecea destul de rar prin sat, de vreo două-trei ori pe an. Nu era român, vorbea stricat româneşte, era albanez sau sârb, aşa ceva. În căruţa lui amărâtă, cu coviltir şi trasă de un cal costeliv, se ascundeau comori pe care noi, copiii de la ţară, le vedeam foarte rar şi le râvneam cu toţii, acadelele. Erau nişte beţişoare din zahăr, dulci şi colorate, în roz, galben sau verde, singurele dulciuri, cum le spune azi, pe care le ştiam, afară de cozonacul făcut de mama la Paşte. Cadelarul era un şmecher, venea prin sat în prima parte a zilei, ştiind că atunci cei mai mulţi părinţi sunt la câmp, iar copiii rămân cam singuri prin sat. Dar asta era mai mult vara… În iarna de care vorbesc aci a fost altfel, nu ştiu cum s‑a întâmplat. Eu, ca frate mai mare, trebuia să am grijă fraţii mai mici, mezinul Gheorghiţă, Mărioara şi Mitică, cei doi gemeni… Dar eu, în loc să păzesc bunurile familiei, am cedat rugăminţilor lor: „- Hai mă, nene, să ne luăm şi noi acadele, măcar câte două de căciulă!”

Ne‑am pus cojocelele pe spinare, căciulile, am luat opincuţele în picioare – era ger, zăpadă mare! – ne‑am umplut tuspatru poalele cămeşuicilor cu ştiuleţi de porumb din hambar şi am început să alergăm pe uliţele satului, după cadelar. Am dat porumbul, ne‑am luat acadelele şi ne‑am văzut de treabă. Seara, când au apărut părinţii, Gheorghiţă sare mândru înaintea lor: „Taică, nenea ne-a luat acadele de la cadelar, eu mai am una, ia uite!” Când era tânăr, Neculai, tac᾽tu‑mare, nu era el blând şi sfătos, pâinea lui Dumnezeu, cum îl ştiţi voi acuma! Îi sărea ţandăra din orice, darmite dacă făceam vreo boroboaţă! „Paştele, dumnezeii, grijania cui v‑a făcut! Aţi dat bucatele din bătătură la cadelar! Ce v‑am spus eu vouă, mă?!! Ce ţi‑am spus, Larioane, că eu cu tine vorbesc!” Dar nu mai avea cu cine vorbi, fugiserăm şi ne ascunseserăm ca puii de umbra uliului, care pe unde apucase. Desculţ prin zăpadă, eu am dat fuga-fuga şi m‑am băgat în cuptiorul de pâine, care era pus taman în coasta bordeiului, la uliţa dinspre râpă. Mama făcuse pâine în ziua aceea, aşa că înăuntru era cald şi bine. Am tăcut mâlc, acolo, întins pe vatra căldicică. Ceilalţi, Mitică, Mărioara şi Gheorghiţă, au intrat până la urmă spăşiţi în casă, după ce şi‑au luat scatoalcele părinteşti cuvenite. De la o vreme, văzând că nu mai apar, ai mei au intrat la bănuieli. Vasilchia, mă‑ta mare: „Larionică, hai mamă, vino în casă, ieşi de unde te‑ai ascuns, hai că nu‑ţi face nimeni nimica!” Şi, către taica: „Ce ai făcut, nebunule, ai băgat băiatu᾽ în sperieţi pentru doi ştiuleţi de porumb, că ţi‑au mâncat averea! Le era şi lor dor de o acadea! Ai izgonit copilul de acasă, cine ştie pe unde o fi îngheţând, sărmănelul, de frig! S‑o fi dat pe copcă, în gârlă, Doamne fereşte!” Eu, la doi paşi de ea, mă lăfăiam în cuptior ca un bimbaşă şi tăceam mâlc! Cuprins de grijă şi remuşcări, taica a plecat prin nămeţi să mă caute, prin saivanul oilor, prin şură, apoi pe malul Dunării, până prin Laghiţă, pe uliţe… Nimic! După o vreme, ies şi eu din cuptior şi mă strecor în bordei. Când m‑au văzut, după o clipă de uimire, au început cu toţii să râdă cu gura până la urechi! Gheorghiţă pârâciosul se tăvălea pe jos de râs! Eram uns de funingine ca un drac!

Asta e toată povestea, mare brânză! V‑ajunge!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi