Sunetul suav al trăsnetului, în imagini!

Printre lucrurile care mi-au marcat anul 1989 (naşterea fiicei noastre, examenul de definitivat luat cu 10, revoluţia) unul ar putea părea astăzi frivol: cumpărarea multor vinyl-uri de rock aduse din Polonia graţie unui intens trafic comercial underground care înflorise de vreo câţiva ani, la început mai timid şi apoi destul de extins pentru vremurile acelea. (În paranteză fie spus, abundenţa de maşini Polski Fiat şi Lada de pe străzile şi din parcările româneşti, pline cu bişniţari care aduceau diverse bunuri de larg consum din Polonia şi U.R.S.S. într-o ţară imbecilizată de lipsuri, ar putea explica şi iluzia colectivă a multor contemporani cu „maşinile Lada văzute cu ochii lor” pe care s-a bazat manipularea securistă cu aşa-zişii „terorişti sovietici” de la revoluţie.) Graţie acestor cărăuşi orientaţi au apărut pe piaţă copii ruseşti decente după mari discuri de rock occidentale, la preţuri rezonabile spre deosebire de filiera celor care lucrau cu securitatea şi cărora li se permitea să ţină studiouri de înregistrări, să aibă video-uri (cu care făceau bani dând la Filarmonică filme occidentale pe casetă VHS – traduse haiduceşte de inubliabila Margareta Nistor) şi să revândă vinyl-uri occidentale la preţuri prohibitive. Chiar dacă astăzi ar putea să le pară halucinant celor tineri (obişnuiţi cu accesul neîngrădit la orice fel de muzică), achiziţia unor discuri de ultimă (sau, mă rog, de penultimă!) oră reprezenta pentru fericitul posesor un trofeu rar care aducea adesea cu sine o bucurie imposibil de exprimat azi în cuvinte. Între multele discuri de blues şi jazz cumpărate atunci, precum şi alături de splendidul „So” a lui Peter Gabriel, un dublu album live va rămâne pentru mine să reprezinte mereu sunetul straniu, vital şi plin de energie, sofisticat şi fraged care îmi răsună şi azi în subconştient când mă gândesc la acel an.

Era un album Pink Floyd înregistrat în concert, care venea după două albume ce se succedaseră formidabilului „The Wall”, din 1979, şi care fuseseră două răsunătoare eşecuri, prost primite de fani şi măcelărite de critică. „The Final Cut” (1983) fusese un pariu al lui Roger Waters, nestăpânit „political poet”, activist zgomotos şi histrion maladiv, a cărui muzică-manifest anticapitalist are, cum e şi normal, un public al ei, dar care a displăcut fanilor Pink Floyd (inclusiv mie!) adâncind ruptura grupului în 1985, când basistul şi compozitorul trupei a optat pentru o carieră solo nesfiindu-se să încerce dizolvarea în instanţă şi blocarea mărcii Pink Floyd. Şi ceilalţi au încercat albume solo, dar s-au reunit doi ani mai târziu scoţând un album hibrid care nu prea a fost înţeles: „A Momentary Lapse of Reason”. Eram profesor la Botoşani deja când acesta a apărut şi nu ştiam nimic despre el când am cumpărat, în 1989, albumul în concert amintit mai sus, care m-a lăsat cu gura căscată. Văzând că popularitatea grupului scade după toate fracturile şi eşecurile din anii 80, David Gilmour a avut ideea genială de a organiza o serie de concerte prin lume unde să prezinte câteva din piesele de pe acel ultim album împreună cu compoziţiile lui celebre din albumele anterioare pe care avea drept de copyright, câteva dintre ele intrate deja de atunci în Hall of Fame. Şi au început acest experiment cu o serie de cinci concerte în S.U.A., înregistrate şi filmate în detaliu, în august 1988, în uriaşa sală de la Nassau Coliseum (unde aproape 20.000 de suporteri urmăresc săptămânal echipele new-yorkeze de baschet şi hochei) din Long Island, New York. Concertele au fost un succes monstru şi atunci Gilmour a decis să mixeze tot materialul la Londra (la Abbey Road Studios, desigur) şi să lanseze primul disc live Pink Floyd pe LP şi apoi ca film, în diverse formate,VHS, Laserdisc şi Video CD, acesta din urmă fiind nominalizat la Grammy Awards în 1990.

Eu însă nu ştiam nimic din toate aceste detalii atunci când l-am cumpărat (nici măcar că Serghei Krikalev şi Aleksander Volkov, echipajul sovietic de pe Soyuz TM-7, luaseră discul pentru a-l asculta în staţia spaţială Mir – de unde, desigur, şi îngăduinţa companiei CBS faţă de piratarea discului la Moscova!). Am crezut, văzând sumarul ce cuprinde mari hit-uri, că e o compilaţie neautorizată (un bootleg în jargonul meseriei) făcută de ruşi. Am amuţit după ce l-am pus pe platanul pick-upului şi chiar şi azi îl ascult cu aceeaşi emoţie şi excitaţie ca şi atunci. Câteva luni mai târziu (prin octombrie, cred) am văzut, ca de obicei la Radu Andriescu acasă, pe o copie VHS piratată de Georgică Pînzaru, concertul de la Veneţia, din iulie 1989, care relua melodiile de pe acest disc (concert ale cărui aventuri ar merita povestite într-o altă postare având în vedere faptul că, fiind co-produs de televiziunea italiană – ce a avut o audienţă globală imensă cu această ocazie! -, a fost gratuit, aducând în lagună vreo 200.000 de tineri ce au creat un scandal imens pentru veneţieni generând demisia primarului şi a consiliului local). Imaginea scenei plutind pe apă, înconjurată de bărci şi de zeci de mii de oameni pe maluri (e pe Google, uitaţi-vă!) e fascinantă, iar amintirea mea a rămas la fel de vie şi azi mobilată de stupoarea încântată cu care urmăream, pentru prima oară, beţele fosforescente învârtite în noapte cu care Nick Mason lovea tobele electronice în săritură. Dar asta e altă poveste chiar dacă sunt un fan declarat al înregistrărilor live şi a concertelor rock filmate.

Duminica asta, în prima zi de primăvară, You Tube-ul mi-a înflorit sufletul cu filmul făcut pe baza concertelor originale de la Nassau Coliseum, re-editat şi remixat anul trecut, film care nu există pe piaţă, ci a fost destinat unui pachet complex cuprinzând vinyl-urile, CD-urile şi DVD-ul acesta, realizate în era David Gilmour, box set intitulat The Later Years 1987-2019. Cum trăim în timpurile „proprietăţii împărtăşite social” (Uber, Airbnb, You Tube etc.) vă sfătuiesc şi pe dvs. să căutaţi Delicate Sound of Thunder Remix 2019 (măcar în varianta „Best of”, dacă nu prindeţi, ca mine, o postare neştearsă încă cu „Full Concert”), pentru a înţelege de ce cred că solo-ul lui Gilmour la Comfortably Numb din această variantă ar fi cazul să fie trecut în patrimoniul umanităţii sau doar pentru a avea la îndemână o soluţie medicală de urgenţă pentru mulţi dintre cei din generaţia mea. Căci muzica, dar mai ales vibranta prezenţă scenică a celor trei feline supertalentate din trupa de backing vocals (Margaret Taylor, Durga McBroom şi, ah!, Rachel Fury) cărora superba editare de acum le face o binemeritată reverenţă (constituind un dinamic şi senzual ritmat leit-motiv pe parcursul întregului concert) ar putea fi folosite cu succes pentru resuscitare în caz de moarte cerebrală pentru o listă întreagă de contemprani ai acelui timp. Including me!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor