Teatrul memoriei

În sens metafizico-religios, "Când ploaia se va opri" (regia Radu Afrim, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti) este un spectacol filmic, un spectacol-puzzle care ne conduce printr-un tunel al "vremii neprielnice", al simbolului ploii care nu se mai opreşte (alcoolism, pedofilie, absenţa comunicării în cuplu ori între părinţi şi copii, nevroză, isterie, moarte violentă). Spectatorul înţelege evenimentele odată cu evoluţia scenică, iar prezentul şi, mai ales, viitorul sunt explicate prin trecut (considerat implacabil, deoarece nu mai poate fi schimbat). Se răstoarnă percepţia comună asupra timpului şi a spaţiului – spaţiul nu este opac, ci permite transmutări bizare; instanţele temporale – prezent, trecut, viitor – sunt convertibile în dimensiuni între care circuitul este deschis. Aproape că spectacolul conferă intuiţii asupra posibilităţii trecerii prin mai multe niveluri de existenţă ori planuri paralele. În acelaşi timp, intuiţii asupra faptului că lumea ar funcţiona ca o hologramă, fiecare conştiinţă umană (un punct oarecare al hologramei) nefiind decât reflectarea întregului univers ori că, în fond, trecutul, prezentul şi viitorul coexistă.

Memoria este extinsă la rememorarea păcatelor ancestrale care ne determină în prezent. Păcatul de douăzeci de ani al bunicului, care s-a sinucis, aruncându-se de pe stânci în Australia (motivul morţii fratelui lui Gabrielle) a reprezentat cauza subtilă a accidentului mortal al fiului său. Iar Gabriel, tatăl lui Andrew, ispăşind aceeaşi karma, îşi părăseşte fără motiv fiul. Până în momentul când, explicitarea trecutului desăvârşită, ploaia se opreşte, iar generaţiile reunite pot gusta împreună din peştele iniţial. Reamintirea semnifică în final clarificare de sine şi eliberare de legea păcatului strămoşesc.

În teatrul sociopolitic, cum ar fi "Baladele memoriei" (Reactor de Creaţie şi Experiment, Cluj), interesează rememorarea trecutului recent, comunist şi postcomunist, în mod special anii tranziţiei, de după Revoluţia din 1989, pentru a realiza o critică a capitalismului. Trecutul personal contează pentru istoria obiectivă, iar poveştile de viaţă compun, din fragmente, istoria recentă, aşa cum au trăit-o protagoniştii ale căror voci se aud pe benzi de magnetofon ori pe casete. Prin arhivare şi dezarhivare, înregistrare, interpretare, ştergere, în mod similar activităţilor de lucru din spectacol, se construiesc perspectivele istorice şi se scrie istoria.

Într-un mod cu totul şi cu totul aparte, memoria apei se referă la capacitatea apei de a reţine substanţele care s-au dizolvat în ea. Dizolvarea în apă a unei substanţe până în punctul în care nu mai rămâne nici măcar o moleculă din substanţa iniţială nu împiedică reacţiile altor substanţe la conţinutul rezultat ca şi cum apa ar avea încă memoria substanţelor dizolvate. În "Memoria apei" (TNI, regia: Irina Popescu-Boieru), psihologic şi traumatologic, memorie înseamnă trecut personal traumatic, negat prin amintiri false, raţionalizare sau evadare în muncă epuizantă. Evenimentul înmormântării prilejuieşte fiecăreia dintre cele trei surori întâlnirea cu trecutul (real sau disimulat) şi confruntarea cu propria viaţă: e ca o oglindă în care sunt invitate să se privească şi să aleagă din nou femeia care vor să fie cu adevărat. Cumva, în ciuda realismului psihologic, semnificaţia înmormântării e una magică: conferă posibilitatea unică a desprinderii de trecut sau a identificării iremediabile cu acesta. Pregătită pentru gerul vieţii, lăsând în urmă o existenţă inautentică, Mary se ridică deasupra oricărei alte femei care ar rămâne cantonată în trecut, s-ar răzbuna pe ceilalţi şi pe sine însăşi, ducând o viaţă nepotrivită firii ei.

Un teatru actual, dar care are în vedere şi experienţe traumatice, de această dată la nivel colectiv, este prezent în "153 de secunde" (regia Ioana Păun, CNDB). Ioana Păun realizează o investigaţie a condiţiilor de posibilitate ale schimbării, având în vedere factori istorici, psihologici, social-politici. În acest context al modificării, dar şi al repetării patternurilor de comportament sub o altă formă, de la o generaţie la alta, al traumei "moştenite", întrebarea e dacă putem găsi vinovaţi în sens absolut de vreme ce nu putem vorbi de nevinovaţi în sens absolut. Tragedia din clubul Colectiv conduce demersul discursiv spre Revoluţia din 1989, căutând să scoată în relief asemănări şi diferenţe între ieri şi azi. Întrebările din final, prin care se revine la generaţia de părinţi ai anilor 89-90, sunt totodată întrebările părinţilor de astăzi. Prin intrarea simultană în roluri, generaţiile, dar şi perspectivele se suprapun. Fără a exclude alternarea lor. Revărsarea de întrebări nu are limite în sensul că nu subîntinde nicio ideologie şi e extrem de incisivă.

Fie că e din punct de vedere psihologic sau sociopolitic, istoric sau mai profund, filosofic, am identificat adesea în analizele pe care le fac la spectacole prezenţa unui teatru al memoriei, cu referire la trecut, la traumă sau la aspecte mai complexe ale raportului dintre prezent, trecut şi viitor. Exemplele de mai sus sunt doar câteva mostre de teatru al memoriei, o preocupare constantă ce poate fi identificată în conţinutul articolelor mele.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)