Un specialist DNA explică pentru „Ziarul de Iaşi” paşii flagrantului: de unde se iau banii, cum se marchează, cum se fac înregistrările

Pregătirea unui flagrant începe cu un denunţ pentru, de exemplu, pretinderea unei mite. Denunţătorul capătă calitatea de martor, de obicei cu identitate reală. Suspectul, niciuna. Cercetările sunt începute „in rem”, cu privire la faptă, nu „in personam”, chiar dacă identitatea celui care a pretins mita este, evident, cunoscută. Explicaţia este simplă. Dacă urmărirea penală s-ar face „in personam”, ar însemna ca persoana vizată să aibă calitatea de suspect. Or, acest fapt trebuie comunicat. „Evident, nu poţi spune cuiva că e suspect de pretinderea unei mite. Mergi «in rem» până în momentul flagrantului, când poţi să-i prezinţi şi ordonanţa procurorului privind calitatea lui de suspect”, a explicat fostul agent.

Denunţul nu reprezintă neapărat o răzbunare, ci o asigurare. Dacă Y nu reclamă faptul că X i-a cerut şpagă, ar putea fi la rându-i acuzat de dare de mită, pedepsită tot cu închisoarea pe un termen cuprins între 2 şi 7 ani, ca şi luarea de mită. Este unul dintre elementele neclare apărute până acum în ancheta vizându-l pe preşedintele Consiliului Judeţean Vaslui, Dumitru Buzatu, arestat pentru luare de mită. Denunţătorul, omul de afaceri Emil Savin, a declarat public că nu l-a denunţat pe Buzatu, ci doar pe expertul Radu Judele. Dacă într-adevăr nu există niciun denunţ pe numele lui Buzatu făcut de Savin, omul de afaceri poate fi acuzat de dare de mită.

Nu se mai folosesc bani marcaţi cu MITĂ

Odată cu ordonanţa de desemnare a mituitorului drept colaborator, se stabileşte şi scenariul viitoarei acţiuni. Martorul este instruit cu privire la ce are de spus şi când, este „îmbrăcat” cu aparatura de înregistrare necesară şi învăţat să o folosească fără a stârni suspiciuni. Banii ce vor fi folosiţi ca momeală sunt fie aduşi chiar de martor, fie scoşi de DNA din bancă, din contul special destinat unor astfel de operaţiuni. Metoda clasică a marcării banilor cu cerneală vizibilă doar în radiaţie ultravioletă, cu inscripţia „mită”, nu se mai foloseşte. Nici nu ar fi practică, pentru că ar presupune ca şpăgarul să pună direct mâna pe bani. Or, banii pot fi daţi în plic sau într-o geantă, fără să fie atinşi. Se întocmeşte un proces-verbal în care se trec seriile bancnotelor ce vor fi folosite ca mită, pentru ca ulterior să se poată demonstra că banii provin din şpagă. „Nu am avut ocazia, cât am lucrat la DNA, să umblu cu sume foarte mari. Să transcrii seriile bancnotelor, chiar de 500 de lei, la o mită de un milion de lei e dificilă. Stai să scrii o noapte întreagă. Mai practic este să notezi primele două bancnote, ultimele două şi încă una, aleatoriu, din teanc”, a explicat agentul.

„Cel care pretinde mita trebuie determinat cumva să recunoască faptul că a cerut-o”

O problemă cu care se confruntă anchetatorii este reconstituirea primului moment al infracţiunii, respectiv demonstrarea faptului că X a cerut mită de la Y. Dacă denunţătorul nu a fost inspirat să-l înregistreze de la bun început pe X atunci când i-a cerut şpagă sau dacă X nu a folosit termeni suficient de clari, această lacună poate fi ulterior folosită de avocaţi pentru a invoca o înscenare. Şpăgarul ar putea susţine ulterior că nu a cerut nimic, ci Y a vrut să-i facă rău, înscenându-i flagrantul. Acesta este unul dintre rolurile „repetiţiei” făcute de anchetatori cu mituitorul. „Cel care pretinde mita trebuie determinat cumva să recunoască faptul că a cerut-o. Să spună «Da, bine», atunci când martorul îi spune «V-am adus banii, după cum ne-am înţeles» sau ceva de genul ăsta. Practic, reconstitui momentul pretinderii mitei pe care nu l-ai avut înregistrat”, a detaliat agentul. La o adică, pentru demonstrarea infracţiunii poate fi suficient momentul flagrantului, dar orice capăt de dovadă în plus prinde bine.

Flagrantul propriu-zis este cel mai spectaculos moment al acţiunii, dar şi cel care trebuie organizat cel mai bine. Simplul fapt că în portbagajul cuiva se găseşte o servietă cu bani nu este suficient pentru a obţine o condamnare. Practic, anchetatorii trebuie să aibă dovada că şpăgarul a luat mita, a pus-o în portbagaj şi nu s-a mai atins nimeni de ea până în momentul flagrantului. Dacă nu există imagini clare cu şpăgarul punând banii în portbagaj, va putea invoca înscenarea. Dacă nu există imagini clare din momentul flagrantului care să arate că bancnotele înscrise în procesul-verbal făcut la început se regăsesc în teancurile din servietă, se va putea spune că banii au fost puşi acolo într-un moment ulterior. Procesul-verbal redactat în momentul flagrantului, în prezenţa suspectului, trebuie să demonstreze că seriile bancnotelor coincid. „Există un principiu de bază în drept, dubiile avantajează acuzatul („in dubio pro reo”, n.r.). Când e vorba de mită, e nevoie de certitudini. Cel mai mic dubiu poate fi şi sigur va fi folosit de avocat. Dacă nu ai filmat totul, cap-coadă, mai bine o laşi baltă, că te faci de râs”, a încheiat fostul agent.