Urciorul cu inscripţia PETRE, între raţionamentul ştiinţific şi speculaţia fantasmagorică (II)

Iată mai întâi faptele. În vara toamna anului 1967, doi săteni din satul Topalu, situat la câţiva kilometri de Capidava, au descoperit întâmplător, în grohotişul din latura povârnită spre Dunăre a cetăţii, un vas de lut aproape intact, de aprox. 29 cm înălţime, aprox. 22 cm diametru maxim şi de forma unui urcior, căruia îi lipseau toartele şi buza din partea superioară. Ceea ce frapează pe oricine este inscripţia dispusă pe două rânduri, în partea superioară a urciorului, incizată de olar în lutul moale, înainte de a fi suspus arderii:

Ω Ψ Χ Φ Υ Τ Σ Ρ Π Ο Ξ Ν Μ Λ Κ Ι Θ Η Ζ Ε

Δ Γ Β Α  Π Ε Τ Ρ Ε

Nu este nevoie de un efort special pentru a observa că primul rând şi prima parte a celui de‑al doilea rând conţin cele 24 de litere majuscule ale alfabetului grecesc, dar dispuse invers, adică de la ultima ("omega"), până la prima ("alpha"). Ultimele cinci litere compun, evident, cuvântul PETRE (cu majusculele greceşti).

Cei doi săteni au predat vasul Muzeului de Arheologie din Constanţa, unde obiectul se află şi astăzi. Primii specialişti care s‑au ocupat de vas au fost arheologii Petre Diaconu (1924- 2007), care conducea pe atunci lucrările la şantierul arheologic de la Capidava, şi Adrian Rădulescu (1932‑2000), viitor director al Muzeului de Arheologie din Constanţa (între 1969‑1990). Descriind minuţios obiectul şi inscripţia practicată în ceramica "crudă", cei doi arheologi au dedus următoarele: urciorul datează de pe la jumătatea secolului al X-lea, este produs într‑un atelier local, iar secvenţa ΠΕΤΡΕ din inscripţie ar reprezenta antroponimul românesc Petre, indicând aşadar etnia românească a olarului şi, deci, implicit, cea mai veche atestare a unui cuvânt "românesc". Interpretarea aceasta a fost acceptată, în general, de mulţi specialişti, istorici şi filologi, între aceştia de Al. Rosetti, care descrie inscripţia sumar şi defectuos, în ediţia "definitivă" a Istoriei limbii române, Bucureşti, 1986, p. 211: "Vas de ceramică, cu inscripţie în caractere greceşti în sens invers, semnătura, în caractere mai mici, numele olarului: Petre."

Supuse unui examen critic complet, lucrurile sunt mai complicate decât par! În sinteză, ceea ce putem admite cu certitudine relativă sunt următoarele:

– Urciorul, cu inscripţie cu tot, este produs într‑un atelier local, nu este importat şi datează de pe la jumătatea secolului al X‑lea.

– Spre această datare ne conduce prezenţa alfabetului grecesc, ştiindu‑se că în secolul al X‑lea Bizanţul reintrase în stăpânirea cetăţii, după câteva secole în care fusese nevoit să lase întregul ţinut în stăpânirea barbarilor.

– Confesiunea creştină a celui/ celor care au produs inscripţia este dovedită de reproducerea integrală a alfabetului grecesc, o trimitere foarte probabilă la un cunoscut verset din Apocalipsă (1:8): Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Prezenţa numelui Apostolului Petru (gr. Πέτρος, lat. Petrus) poate să nu fie nici ea întâmplătoare, dat fiind că mulţi creştini l-au socotit pe primul dintre apostoli şi patron al pescarilor şi marinarilor; or, pentru oamenii din zonă, pescuitul şi marinăritul erau ocupaţii frecvente.

– Zona Dunării de jos a fost fără întrerupere intens romanizată, constituind una din "zonele‑nucleu" (Kerngebiete) ale romanizării, potrivit fericitei formule a marelui lingvist german Ernst Gamillscheg (1887-1971). Precesul de transformare a latinei populare în limba română era deja încheiat, aşa încât putem vorbi de prezenţa în zonă a românilor. În acelaşi timp, simbioza româno-slavă era în plină desfăşurare. Deducem aşadar că peisajul demografic era multietnic, eventual cu o predominare numerică a romanicilor. Pe lângă greaca vorbită de membrii garnizoanei şi ai administraţiei bizantine şi pe lângă româna localnicilor, se vorbea şi un dialect slav (vechea bulgară).

– Din punct de vedere strict lingvistic, forma Πέτρε este vocativul grecesc sau latinesc al cunoscutului şi frecvent întrebuinţatului antroponim biblic. Ar fi deci mai firesc să ne îndreptăm atenţia mai întâi către aceste opţiuni. Dacă admitem că limba română era deja formată, atunci numele primului episcop al Romei trebuie să fi sunat Pietru, căci é (e accentuat) din latină s‑a diftongat în cea mai mare parte a Romaniei, cf. fr. Pierre, ital. Pietro). Forma românească de azi, Petru, a fost adoptată de români puţin mai târziu, din slavonă, o dată cu Nicolae, Gheorghe, Pavel, Dimitrie şi … Iisus Hristos.

Nu trebuie, desigur, să pierdem din vedere nici faptul că analiza fonologică implicită practicată de strămoşul nostru de acum o mie de ani nu era atât de rafinată ca a unui lingvist de azi, aşa încât să noteze un diftong într‑un alfabet, cel grecesc, care nu cunoştea respectiva combinaţie de grafeme! Cât priveşte posibilitatea să avem de a face cu "iscălitura" olarului, şi acest fapt este greu de acceptat, o atât de sigură cunoaştere a alfabetului grecesc şi a aluziilor neotestamentare fiind greu de presupus la un simplu meşteşugar.

În concluzie, prudenţa ştiinţifică ne obligă să admitem că identitatea românească a olarului sau a celui care a executat incizia, mai mult ca sigur o altă persoană, rămâne, din motivele de mai sus, ipotetică.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi