VIDEO: Un interviu incitant cu detalii mai puțin știute despre contextul din 1859, cu istoricul Cristian Ploscaru

Încă din debutul interviului, profesorul a insistat asupra faptului că cei care numesc momentul 1859 ca fiind „unirea mică” contribuie la susținerea unei „istorii contrafăcute”. Fiindcă atunci a luat naștere, de drept, statul român, nu a fost doar o unire mai mică, un fel de precursor la întregirea țării din 1918.

„Acest concept a fost vehiculat în ultimii 15 – 20 ani prin raportare la 1918, la momentul unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Aceasta ar fi «marea unire» și într-o schemă a unei gândiri contrafactuale, cea din 1859 ar fi mică. În ce sens spun contrafactuală: al privirii dintre trecutul mai apropiat spre cel mai îndepărtat. Gândirea istorică de la trecutul mai apropiat la cel mai îndepărtat creează mereu necazuri de interpretare și poate conduce la interpretări greșite și scenarii fără niciun fundament documentar și conexiune reală cu un anumit curs al istoriei. Unirea mică nu are nicio justificare, vorbim de unirea Principatelor Române care a dus la crearea statului național modern român”, a explicat prof.dr. Cristian Ploscaru.

Putea fi Iașul capitala României?

Întrebat dacă a fost vreodată în discuție șansa ca Iașul să fie capitala noului-format stat, România, profesorul spune că au existat unele argumente în favoarea acestei decizii, dar că ele nu stăteau în picioare nici din punct de vedere militar, nici economic sau geografic. Prof.dr. Cristian Ploscaru explică faptul că o țară cu capitala la Iași trebuia să depășească dificultăți mari de natură politică și militară, puse de vecinătatea cu Rusia și de apropierea Iașului de această graniță.  

„Sigur că aici discuția istoricilor în ultimii ani merge pe liniile că Rusia, în perioada 1856 – 1859, a sprijinit proiectul unirii principatelor. Dar oamenii politici de atunci gândeau dintr-o perspectivă mai largă și își aminteau de anumite întreprinderi ale Rusiei din perioada anterioară, chiar deceniile anterioare, nu doar ultimii ani. Rusia a fost doar obligată de situația internațională, de înfrângerea în Războiul Crimeii, de izolarea diplomatică în care se afla, să încerce o apropiere de Franța și, implicit, să susțină de voie, de nevoie acest proiect al unirii. Dar oamenii politici români nu s-au lăsat păcăliți de această apropiere și obiectivele Rusiei la gurile Dunării de Jos au rămas în atenția lor, de aceea problema stabilirii capitalei la Iași în condițiile unui stat unitar era foarte dificil de adus într-o discuție serioasă”, a punctat prof.dr. Cristian Ploscaru.

Existau dificultăți și din punct de vedere geografic, fiindcă Iașul era foarte aproape de graniță, dar și o problemă economică. Specialistul spune că, la momentul 1859, în Moldova, deși mai mică decât Țara Românească, fiindcă pierduse Basarabia din 1812, Iașul avea un standard de viață și de prosperitate mai ridicat față de București. Moldova era mai stabilă economic, avusese o dezvoltare mai solidă, ia la nivel de populație erau circa 85.000 de locuitori în Iași, 40% dintre aceștia populație evreiască, și 110.000 – 120.000 în București, cu tot cu mahalale.

„Decalajul acesta economic nu era foarte mare și nu s-a estompat dintr-o dată ca urmare a unirii. În anii 40 ai sec al XIX-lea, Moldova stătea ceva mai bine. O anumită apropiere a Țării Românești se petrece în anii ’50 ai secolului respectiv, după 1848, iar în timpul domniei lui Cuza are loc și depășirea. Dar este un proces care a început cu aproape 10 ani înaintea anului 1859, nu unificarea a făcut asta, ci a ajutat. A făcut ca acest trend economic să continue, aducând unele dezavantaje pentru orașul Iași pe termen scurt, iar pe termen mediu și pentru Moldova. Decalajul se adâncește cu adevărat în perioada interbelică, dar până la Primul Război Mondial economiile rămân echilibrate”, a explicat prof.dr. Cristian Ploscaru.

Putea fi România o confederație?

Prof.dr. Cristian Ploscaru indică o variantă interesantă, ce putea fi luată în considerare la momentul respectiv și care ar fi făcut mult mai ușoară acum discuția despre regionalizare este cea organizării statului român într-o formulă confederată. Cum a și fost, de fapt, spune profesorul, în primii trei ani de domnie a lui Cuza, din 1859 în 1862, doar că fusese o perioadă de tranziție, nu o organizare intenționată, propriu-zisă.

Existau două modele la nivel european care puteau fi preluate pentru România nou-formată: Elveția, care la 1849 trecea la o formă de organizare modernă, iar după adoptarea Constituției a impus crearea unui guvern și parlament al confederației, pe lângă guvernele și parlamentele cantonale. Formă de organizare pe care o păstrează, în linii mari, și astăzi.

„Iar în Belgia, în 1831, Constituția prevede la nivelul celor nouă provincii care compun statul înființarea unor consilii provinciale cu largi atribuțiuni. Spre exemplu, o parte din taxele locale rămâneau la nivel provincial și aceste consilii aveau astfel bugete proprii. Erau regulamente administrative făcute la nivel provincial și o chestiune interesantă – judecătorii de la judecătorii erau numiți de rege la propunere acestor consilii, la fel și președinții și vicepreședinții curților de apel care funcționau la nivelul acestor consilii. Aveau deci o largă autonomie”, a completat istoricul.

Profesorul spune însă că contextul regional nu a permis românilor să ia în calcul astfel de variante. Era nevoie de un stat unitar, care să se poată apăra de primejdiile externe, care să poată avea instituții puternice, care să se opună forței sociale a boierimii. „Ar fi avut repere românii să se gândească la o altfel de variantă, dar din păcate ea nu a existat. Era nevoie de un stat care să nu fie în bătaia vântului, care să își poată construi o statură puternică. A fost o gândire rațională de a insista în această direcție și de aceea a fost sprijinit Cuza la 1862 când a creat o altă structură a statului, una unitară”, a completat prof.dr. Cristian Ploscaru.

Propagandă de 15 ani ca Europa să nu ne asimileze cu slavismul și Rusia

Profesorul vorbește în interviu despre mai multe fețe ale unirii, inclusiv despre una cu Republica Moldova. Speră că va veni în timpul vieții sale, dar pentru a fi trainică și durabilă, explică prof.dr. Cristian Ploscaru, ea trebuie să vină ca inițiativă de peste Prut, nu dinspre România. Însă istoricul are și cuvinte de laudă la adresa clasei politice de atunci, din 1859, despre care spune că sunt oameni care pot fi bănuiți că făceau politică și din alte motive decât cele de a se îmbogăți sau de a-și apăra anumite interese.

„Acea generație a avut abilitatea de a combina oameni aflați la 50-60 de ani, cu cei aflați la 30-40 de ani, unii și mai tineri, care au avut puterea de a trece peste disensiuni, peste interesele de grup și cele individuale, pentru a face un proiect de țară extrem de important. A fost și contextul internațional extrem de favorabil, cu înfrângerea Rusiei. Dar a fost și contribuția românească foarte importantă – acea elită a reușit să îi convingă pe occidentali printr-o propagandă insistentă care a durat mai bine de 15 ani că noi nu suntem slavi. La ce ar fi folosit unirea dacă noi eram slavi, să poată Rusia anexa mai ușor principatele? Atunci, această pledoarie a noastră a spus că istoric, civilizațional, cultural și politic suntem depărtați de interesele panslavismului. De aceea proiectul nostru a putut părea viabil, blocând astfel accesul Rusiei către gurile Dunării de Jos”, a mai explicat istoricul.

Urmărind interviul integral puteți vedea argumentele aduse de către istoric cu privire la motivele pentru care, la Iași, a fost o mișcare antiunionistă în anii de după 1859, cât și cum parlamentarii moldoveni s-au împotrivit îndeplinirii unor promisiuni făcute la momentul cedării capitalei dinspre Iași spre București.