Agenda publicului şi prezidenţiabilii

Toate sondajele de opinie, atât cele publice (inclusiv eurobarometrele) cât şi cele interne de partid, arată că principalele două probleme ale cetăţenilor români sunt, astăzi, sărăcia şi şomajul. Cele două teme au o proporţie covârşitoare pe agenda publicului. Pe locul al treilea, la mare distanţă, se situează problema sănătăţii şi a sistemului de sănătate publică. Orice altă temă este ca şi inexistentă. (Lucrurile stăteau la fel şi în 2012, şi la fel stau şi azi.)

Agenda asta nu vine din neant. Potrivit unui eurobarometru din 2012, 41,7% din cetăţenii români trăiesc în risc de sărăcie şi excluziune socială (în uşoară creştere faţă de 2011). 52,2% dintre copiii români trăiesc în risc de sărăcie şi excluziune socială.

30% dintre români suferă de privaţiuni materiale severe. 19% dintre angajaţii din România nu câştigă suficient pentru a-şi asigura traiul. 50% dintre familiile din România nu au niciun membru angajat, iar 25% dintre familii au doar un singur membru angajat.

În condiţiile astea, e firesc ca problema sărăciei şi cea a locurilor de muncă să aibă o pondere semnificativă în agenda cetăţenilor. Cu alte cuvinte, e perfect inteligibil ca într-o ţară în care sărăcia este atât de răspândită publicul să fie interesat în primul rând de problema sărăciei şi de cea a locurilor de muncă. Corelaţia dintre rezultatele cercetărilor sociologice şi ce credem noi că ar trebui să fie aceste rezultate dată fiind realitatea, este foarte mare.

Cum se raportează prezidenţiabilii la această agendă a publicului?

Victor Ponta vorbeşte despre noi locuri de muncă dar politicile guvernului său sunt identice în multe privinţe cu cele ale guvernelor Boc. Iar tema sărăciei nici măcar nu există printre preocupările sale. Practic vorbim despre un set de politici convenit în 2010 cu FMI. Deşi partidul din care provine este, cel puţin formal, unul social-democrat, Victor Ponta pare mai degrabă un candidat al corporaţiilor.

Klaus Iohannis a declarat recent că tema centrală a campaniei sale va fi educaţia. O temă interesantă, dar fără legătură cu agenda publicului.

Monica Macovei preferă lupta anti-corupţie şi consolidarea statului de drept. Iarăşi, teme interesante, dar fără nicio legătură cu agenda publicului.

Elena Udrea îl preferă pe Traian Băsescu. Fără legătură cu agenda publicului. Orice alt comentariu mi se pare de prisos.

În ceea ce-l priveşte pe Călin Popescu Tăriceanu, n-am reuşit să identific vreo temă alta decât refacerea USL, care nu are legătură cu agenda publicului.

Pe scurt, niciunul dintre candidaţii la aceste alegeri prezidenţiale nu a propus vreo temă care să aibă legătură cu problemele cetăţenilor aşa cum se regăsesc ele în cercetările sociologice şi în realitatea de fapt. În aceste condiţii, prezenţa la vot va fi una redusă, ceea ce va avantaja candidaţii partidelor mari, bine organizate în teritoriu – PSD şi ACL – care îşi vor mobiliza nucleul dur şi electoratul captiv.

Faptul că partidele politice şi candidaţii la funcţii publice refuză să ţină cont de agenda publicului explică şi de ce încrederea în politicieni este extrem de redusă în România – ceea ce conduce, cum am arătat mai sus, la o prezenţă scăzută la vot.

Pentru a contracara toate aceste lucruri şi pentru a deveni un candidat cu un potenţial electoral semnificativ (cel puţin egal cu potenţialul electoral al candidaţilor partidelor mari, care au electorate captive), Monica Macovei sau Călin Popescu Tăriceanu ar trebui să abordeze direct problema sărăciei şi să propună soluţii credibile (eventual şi inovatoare) de combatere a sărăciei.

O posibilă obiecţie la cele scrise de mine aici este că sărăcia nu este o problemă „de dreapta”, iar cei doi numiţi de mine mai sus se definesc ca persoane „de dreapta”. Dar problemele nu au culoare ideologică. Doar soluţiile la probleme pot fi colorate ideologic. În plus, obsesia asta cu „stânga” şi „dreapta” ar trebui depăşită, mai ales dacă ţinem cont de faptul că din 1996 şi până în prezent toate guvernele din România au adoptat aproape exclusiv politici „de dreapta”, aşa încât între principalele partide politice de la noi nu avem de fapt diferenţe doctrinare semnificative.

Pe de altă parte, electoratul nu poate fi ignorat la nesfârşit. Dacă electoratul cere mere iar politicienii îi oferă constant pere, e perfect raţional ca electoratul să ajungă să se dezintereseze de politicieni. Aşa că, vorbind în termeni strict pragmatici, a ţine cont de agenda publicului în condiţiile în care ceilalţi candidaţi refuză să o facă e o strategie întotdeauna câştigătoare.