America şi ecuaţia de securitate din Europa

Săptămâna trecută preşedintele Obama a ţinut în faţa Congresului ultimul său discurs despre starea naţiunii. Deşi Casa Albă lăsase să se înţeleagă că va fi un discurs mai puţin obişnuit în realitate nu au fost mari surprize. Am regăsit în esenţă punctele principale din agenda sa liberală (de stânga, în accepţiune europeană) pe care a promovat-o în ultimii şapte ani. Cu accent pe subiecte ca schimbările climatice, acordul cu Iranul sau o politică mai restrictivă în domeniul armelor de foc, zone în care preşedintele intră în coliziune cu punctele de vedere conservatoare. Asta s-a văzut şi în timpul discursului în care, în cazul acestui gen de subiecte, o parte a sălii a preferat demonstrativ să facă opinie separată faţă de cei care îl aplaudau entuziast pe Barack Obama. Un alt amănunt interesant de subliniat a fost, în cea mai mare parte a timpului, şi lipsa evidentă de entuziasm a militarilor prezenţi. Se ştie că relaţiile dintre eşalonul de vârf al armatei şi Casa Albă au fost departe de a fi unele călduroase.

În ciuda acestor lucruri există totuşi un element în care punctul de vedere al administraţiei Obama şi cel al unor importanţi candidaţi republicani implicaţi în cursa prezidenţială sunt relativ apropiate. În esenţă e vorba de măsura în care Statele Unite ar trebui să rămână activ implicate în diferite regiuni de pe glob. Ca o confirmare a strategiei generale de politică externă a Americii promovate în timpul celor două mandate Obama, preşedintele a ţinut să sublinieze şi cu prilejul discursului despre starea naţiunii că Washingtonul ar trebui să continue să adopte şi pe viitor o atitudine cât mai prudentă din acest punct de vedere. Într-adevăr, dacă în Asia de Sud Est americanii au fost prezenţi activ pentru a contracara politica agresivă a Beijingului în regiune, în alte zone, cu trimitere directă la conflictul din Siria şi în general la Orientul Mijlociu şi la criza ucrainiană în Europa, ei au adoptat o atitudine mai degrabă rezervată. De pildă, chiar dacă Statele Unite au militat pentru impunerea unor sancţiuni economice Rusiei şi au rămas în contact direct cu Kievul de la izbucnirea crizei din Crimeea şi regiunea Donbas, ele au preferat să lase Germaniei şi Angelei Merkel rolul de actor principal în relaţia cu Rusia pe tema crizei ucraineene. Mai mult, pentru a nu irita Berlinul, deşi au existat destule apeluri în acest sens la Washington, Casa Albă a refuzat să livreze chiar şi doar arme defensive Ucrainei în încercarea acesteia de a-i contracara pe "rebelii" din Donbas sprijiniţi masiv de Moscova.

Această filosofie de politică externă retractilă este însă în mare parte agreată şi de o serie de politicieni republicani de prim rang, dar şi de Bernie Sanders, un autodeclarat socialist, principalul contracandidat democrat al lui Hillary Clinton. În primul rând de Rand Paul, un libertarian cu puternice preferinţe izolaţioniste. E drept, Rand Paul are puţine şanse să devină în final candidatul republican la alegerile prezidenţiale din noiembrie. Însă Donald Trump sau Ted Cruz au chiar şanse substanţiale în acest sens. Or, ambii sunt de părere că America trebuie să se concentreze pe chestiunile interne şi să se implice mai puţin pe plan extern. Aşa că dacă luăm în calcul doar competitorii cu şanse reale, doar Marco Rubio de la republicani şi Hillary Clinton de la democraţi sunt de părere că interesele de securitate ale Statelor Unite impun cu necesitate o implicare activă pe plan internaţional. Din acest punct de vedere Hillay Clinton are opinii diferite în raport cu Barack Obama chiar dacă din motive lesne de înţeles nu le scoate pregnant în evidenţă.

Deocamdată e prematur să facem predicţii în privinţa rezultatului final al competiţiei electorale din America. Însă e limpede, dincolo de diferitele poziţionări, o scădere constantă a apetitului Americii pentru menţinerea liniei de politică externă cu care ne obişnuisem în ultimele decade. Cu excepţia relaţiei cu China care este văzută la Washington drept principalul competitor geopolitic. Acest lucru este cât se poate de vizibil în Orientul Mijlociu, spre nemulţumirea aliaţilor din regiune, în special Arabia Saudită, dar şi în Europa. În cazul vechiului continent există şi destui stimuli locali în acest sens: sentimentele anti-americane din unele ţări occidentale, mai ales în Germania, în deplin contrast cu gradul relativ înalt de toleranţă faţă de politica agresivă a Moscovei din ultima vreme. De altfel, falia tot mai serioasă care desparte vestul şi estul continentului, deşi a plecat de la problema migraţie, are şi o serioasă componentă de securitate. Ţările din Europa de Est, mai ales Polonia şi ţările baltice, sunt convinse că doar Statele Unite le pot asigura protecţia faţă de o Rusie tot mai hotărâtă să conteste status quo-ul instituit după încheierea războiului rece. De pildă polonezii, mai ales după venirea la putere a noului guvern conservator, privesc cu neîncredere Germania temându-se că la Berlin există tentaţia de a accepta un aranjament de securitate care să dea satisfacţie Moscovei.

Sigur, e greu de presupus, indiferent de rezultatul alegerilor prezidenţiale, că vom asista la o decuplare bruscă a americanilor de Europa. Un impact poate avea în acest sens şi soarta acordului transatlantic de comerţ (TIPP) care are are pe continent destui adversari redutabili, de la partidele politice de stânga sau cele de extremă dreapta (precum Frontul Naţional) la sindicate. Însă tendinţa e vizibilă şi ea s-ar putea accentua în funcţie de atmosfera generală din Europa şi de evoluţiile geopolitice din perioada următoare.