Bacoviene

Se află în curs de editare, la Junimea, o carte care adună la un loc contribuţiile „bacoviene” ale criticul ieşean Daniel Dimitriu. Dacă în primul studiu, din 1981, acesta încearcă să determine modul în are poezia lui Bacovia a ajuns la o orginalitate evidentă, inimitabilă prin mijloace atipice, în acest al doilea, din 1998, el se concentrează asupra modului în care critica s-a referit la acest al doilea Bacovia, marcând o „schismă”, o ruptură în opera sa şi, nu în ultimul rând, asupra modului în care autorul însuşi se referă, recapitulativ, nu o dată ironic sau chiar parodic, la propria formulă. Bacovia, ca „succesor al lui Bacovia”, scrie, cumva, conştient că bacovianismul există. Obligat de acesta să caute altă formulă. Studiul, deşi are un tonus mai scăzut, mai obosit decât primul, care conţine multe formule memorabile, este important prin modul în care analizează şi comentează, cu o acribie admirabilă, fiecare etapă a receptării operei. Ca şi în primul caz, criticul are şi acum o teorie foarte subtilă. Pentru a para ezitarea criticii de a legitima şi ultima fază a lirismului bacovian, cea „debilă”, cea „afazică”, în care supără „astenizarea limbajului”, autorul citeşte aşa-numita degradare a lirismului ca o strategie voită, perfect coerentă cu opera, parte consistentă a aceleiaşi opere, în fond, rezultatul unei căutări, soluţia unei ieşiri dintr-o criză evidentă. „Comedii în fond este volumul care evidenţiază cel mai clar coerenţa şi consecvenţa procesului involutiv al liricii lui Bacovia, care stabileşte o legătură solidă între ceea ce a fost şi va fi această lirică. Confirmă că nu există o sciziune, acea deosebire dintre un mecanism în bună stare de funcţionare (cel din primele două cărţi) şi unul stricat (ale cărui prime defecţiuni au apărut în Cu voi… şi se vor agrava în Stanţe burgheze şi în postume). În Cu voi…, Bacovia şi Bacovia după Bacovia stăteau faţă-n faţă, poezii scrise în tinereţe alternau cu unele redactate după mai mult de un sfert de secol. În Comedii în fond, marea majoritate a versurilor sunt «târzii», scrierea lor fiind stimulată, aşa cum am spus, de Premiul naţional de poezie, primit de autor în 1934. El a vrut deci să-şi confirme celebritatea, să-şi afirme identitatea inconfundabilă, una dintre probele acesteia fiind explorarea aceluiaşi univers afectat de procesul involutiv, consecvenţă atestată nu numai prin continua referire la această lume, ci şi prin austeritatea din ce în ce mai mare a exprimării, dovedindu-se astfel pentru prima dată în mod foarte clar că şi cuvintele fac parte din acest univers, că nu sunt doar nişte căi de acces în el: «Şi ce cuvânt…/ Mister,/ În cer,/ Şi pe pământ» (Nihil)” (s.m.) Prin urmare, nu e vorba de o pierdere a controlului, ci de o dezarticulară lucidă, de o dez-adaptare premeditată a lui Bacovia de bacovianism. Autorul Plumbului nu era scriitorul căruia să îi scape ceva, care să comită derapaje involuntare. Dimpotrivă, poezia se apropie din ce în ce mai mult de esenţe, devine un limbaj dezarticulat pentru a fi simptomul concret al unei crize care nu e numai a limbajului, ci şi a conştiinţei dezarticulate. Bacovia nu mai vrea să scrie „frumos”. Osmoza dintre retorica austeră, din ce în ce mai îngălată, mai rudimentară şi consistenţa friabilă a lumii dematerializate, degradate este o soluţie poetică, nu un semn de eşec estetic. Daniel Dimitriu înţelege acest silogism al operei: „Drumul pe care l-a parcurs Bacovia de la Plumb la Stanţe şi versete e cel care îndepărtează dorinţa, voluptatea de a consuma multe cuvinte (consum stimulat de noua poezie de la sfârşitul secolului al XIX-lea) de disperarea, de neputinţa de a mai risipi vorbe, chiar de a spune ceva. Creaţia bacoviană se confundă cu o autodegradare văzută de autor ca inevitabilă, ce se integrează în acel proces involutiv ce stăpâneşte lumea în întregul ei.”

Cred în această interpretare, în această aducere împreună a unor volume care altfel par a fi străine în formă, deşi e clar că în spirit au aceeaşi origine. Nu există o „debilizare” a lui Bacovia şi nici a bacovianismului. Nu există un „alt” Bacovia, cel de după Stanţe burgeze, total diferit de primul. Este procesul pe care a trebuit, pentru că nu a avut de ales, să-l sufere opera unui mare poet, coerent cu sine. Este fundătura formală la care bacoviansimul nu avea cum să nu ajungă. Este şi dovada că poezia bacoviană nu este, cum credeau marii critici interbelici, afectare, poză. Că ea are sau, dacă nu a avut de la bun început, şi-a câştigat, tocmai prin cultivarea artificiului, prin adoptarea şi adaptarea unei condiţii decadente, o acută alonjă existenţială. Nu toţi criticii acceptă această teorie. De pildă, Nicolae Manolescu scrie, într-o carte cu un titlu care aminteşte de stângăcia metodică bacoviană, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc: „În critica românească, Nebunia Bacovia este unică. Astăzi, când cultul poetului pare definitiv stabilit (i s-au consacrat mai multe cărţi decât oricui altcuiva), se petrece contrariul a ceea ce se petrecea în interbelic (la debut, în 1916, a avut două recenzii, ale lui lovinescu şi Aderca). Până şi defectele poeziei devin calităţi şi, încă, interpretate ca rod al unei conştiinţe literare înaintate, deşi faptul că poetul scria, pur şi simplu, din instinct este totuşi evident.” Cred că aceste „defecte” sunt efecte! Iar Bacovia, dacă scria din instinct, avea instinct bun! Iar instinctul bun nu vine decât în urma experienţei.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi