Călătoria

Moş Ticuţă, poreclit altădată Timpuţă la crâşma lui moş Leon, însă astăzi nimeni nu-i mai zice aşa, fiindcă crâşma nu mai este, iar căruţaşii sunt mai toţi sub brazdă, deci moş Ticuţă se scoală dis-de-dimineaţă şi, are-n-are treabă, îşi pregăteşte căruţa de plecare. Mai unge o roată, mai leagă sadelca cu vreo sârmă în obiceiul românesc, că ţine şi aşa, nu uită să arunce în fundul căruţei oleacă de fân sau o mână de grăunţe, precum nu uită şi o droaie de alte amănunte ce însoţesc plecarea. Pe urmă un „Doamne ajută!” şi o cruce, pe care le-a învăţat încă din copilărie, şi haida! la drum.

Trece mai întâi prin hudiţe înguste şi hleioase, cu coroana copacilor deasupra, şi râpe prăvălite în jur. Apoi coboară mai la vale. Căruţa începe să salte prin bolovanii drumului, săltând totodată gardurile strâmbe şi scorojite, casele cu acoperişuri ruginite sau rufele zbătându-se pe vreo sârmă. Apoi bidiviii lui moş Ticuţă lasă toate acestea şi coboară iarăşi, iar sub ochii moşului încep să sară gărdoaiele din fier forjat şi porţile de cetate ale vilelor, care încep să se vadă albe în zorii gata să apară. Pe lângă căruţe trec în goană dubiţe de toate culorile şi mărimile, grăbite să înceapă cotidian marile şi micile lor afaceri.

Apoi coboară şi iar coboară la şoseaua asfaltată. Maşinile se înmulţesc. Când se îngână ziua cu noaptea căruţa trece pe lângă cartierul de locuinţe. Multe ferestre sunt găuri negre, oamenii încă nu s-au sculat, căci, la drept vorbind, nici nu prea au la ce se scula. Doar patronii înfriguraţi, vlăstăriţi la şcoala banului, deschid magazinele. Autocolantele de Coca-Cola şi alte minunăţii încep să strălucească pe geamuri. Beţivii de serviciu încep să intre bucuroşi în baruri. În staţiile de autobuz – puţini oameni, căci şi serviciile sunt puţine. E drept, o parte merg cu maşinile proprii, căci munca umilă prin cele ţări le-au făcut posibile.

Dar moş Ticuţă nu prea ştie el de toate acestea! El merge înainte. Suflarea răcoroasă a dimineţii îi atinge ochii. Moţăie pe scândura lui, cu hăţurile înfăşurate în jurul mâinii, iar caii moţăie şi ei, tropăind-şchiopătând, fiindcă azi caiele nu prea sunt şi căruţaşii rămaşi nu prea au cu ce prinde potcoavele. Pe urmă îl prinde somnul de-a binelea, ba chiar sforăie. Apoi iarăşi se trezeşte şi merge tot înainte în aerul de chihlimbar, cu câmpia în stânga, inundată de ape purpurii acum de la soarele ce va să vină, şi cu dealurile negre în dreapta.

Cine este eroul nostru? Cine este ţăranul? Sau, mai bine zis, cine sunteţi voi, aceşti ţărani ai mei? Mai sunteţi? Spre ce zări mergeţi voi în tăcuta voastră săvârşire pe pământ?

Dar pe mine ce putere tainică şi de neînţeles mă atrage spre voi? Cum să nu mă atragă, când de mic am învăţat, ca şi voi, să rup turta ca pe ceva sfânt şi să ascult, boldindu-mă în vatră, cântecul focului, stând ghemuit grămăjoară cu ai mei: tata, mama, bunica, sora. Şi eu am buşumat spinările tremurătoare ale cailor, şi eu am trecut ca turtureaua prin crengile cireşilor în floare. Vă desfid sclifosiţilor dobă de carte, care, în prostia voastră mărunţică devenită solemnă, de babe cârtitoare, aruncaţi cu scuipat din ungherele voastre, că ţăranul ca fundament al patriei este o iluzie sau făcătură a paşoptiştilor, perpetuată apoi în toată istoria noastră modernă. Vă iviţi ca şobolanii în porumbar şi înconjuraţi din toate părţile pe sărmanii hulubaşi.

Cum spuneam, moş Ticuţă nu ştie de acestea. El se trezeşte deodată din piroteală cu soarele sus pe cer. Trupul lui pe scândură pare acum înconjurat de aur strălucitor. E o zi senină de toamnă, cu aer sticlos şi frunzele căzând cu duiumul din copaci. Moşul se descheie la cojoc, îşi dă căciula pe ceafă şi dii! Căruţa porneşte ca o nălucă, durduind asurzitor pe asfalt. Şi iat-o zburând, despicând aerul ca o săgeată şi apoi dispărând în suflarea dumnezeiască a dimineţii.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist