Cancelarul reconcilierii

S-a stins, vinerea trecută, Helmut Kohl, cancelarul reunificării germane şi unul dintre făuritorii Europei de astăzi. A fost una dintre vocile pe care românii le auzeau doar pe unde scurte, în anii ’80, alături de cele ale lui Reagan, Thatcher, Mitterrand, Bush sr. şi Gorbaciov. Astăzi, doar ultimii doi mai sunt printre noi, spre a-şi omagia fostul partener – un prieten loial ce devenea adesea, în jocul diplomatic, un adversar redutabil.

În toamna lui 1982, Kohl şi partidul său, Uniunea Creştin-Democrată (CDU), au profitat de pirueta liber-democraţilor (FDP) lui Hans-Dietrich Genscher, care părăseau cabinetul în urma unor controverse de politică economică, şi au pus capăt guvernării social-democrate a lui Helmut Schmidt (SPD). Nu a fost o trădare, ci un comportament egoist raţional din partea FDP: fără sprijinul lui Genscher, Schmidt n-ar fi rămas la putere după alegerile din 1976 şi 1980, când social-democraţii fuseseră depăşiţi de CDU şi aliatul său bavarez, Uniunea Creştin-Socială (CSU).

Responsabilitatea primei dintre aceste înfrângeri îi revine, nominal, lui Helmut Kohl. Liderul relativ tânăr (pentru standardele partidului), serios, experimentat în politica de land, bun cunoscător al aparatului, mereu politicos cu activiştii şi agreat de partenerii sociali ai CDU părea să nu treacă bariera disputelor cu adversari mai charismatici. Dar, după ce eşuează şi cu un candidat mai puţin plicticos – liderul CSU, Franz-Josef Strauss – dreapta germană se opreşte asupra lui Kohl şi rămâne cu el până la înfrângere, în 1998. Între timp, acesta învaţă să domine şi constată că se pricepe şi chiar îi place. Dar, mult mai important, acceptă să păşească în necunoscut – o calitate a oamenilor politici de calibru.    

Acest necunoscut se referă în primul rând la destinul ţării şi al naţiunii lui. În vâltoarea anilor ’89-’90, Kohl a înţeles că se schimbaseră radical datele în chestiunea reunificării. Aranjamentele marilor puteri rămâneau importante, dar procesul urma să fie unul politic, de jos în sus. Era nevoie de un promotor care să-şi poată ascunde dubiile şi temerile, să dea şansa oamenilor obişnuiţi să creadă şi să dorească. A fost, din acest punct de vedere, omul potrivit la locul potrivit, pentru că s-a lăsat în voia instinctului şi a refuzat schemele abstracte. În relaţia cu Mihail Gorbaciov, spre exemplu, a înţeles constrângerile ce limitau marja de acţiune a liderului sovietic, dar nu a mers până într-acolo încât să şi le asume. O bună diplomaţie nu înseamnă renunţarea la realism: URSS, aflată în retragere şi în prag de disoluţie, nu trebuia bruscată; dar nici nu putea fi lăsată să deseneze scheme de ordine europeană pe care nu le mai putea susţine. În fine, în cursul procesului de reunificare, Kohl înţelege că politica nu este o artă a rezolvării tuturor problemelor: uneori, e important să găseşti rapid răspunsul la o mare întrebare, chiar dacă astfel generezi multe altele, mai mici. Modul în care a tranşat în chestiunea procedurilor de reunificare este un exemplu în acest sens. Desigur, integrarea pe baza legii fundamentale vest-germane şi paritatea marcă vest – marcă est au avut şi consecinţe nedorite, dar de ce i-am cere tot lui Kohl să le rezolve pe toate?

Într-o lumină similară pot fi interpretaţi şi paşii către unificarea europeană pe care Helmut Kohl i-a proiectat alături de prietenul său François Mitterrand. Desigur, ei nu pot fi înţeleşi decât în contextul reconcilierii franco-germane. Ea nu se încheiase pe deplin odată cu De Gaulle şi Adenauer sau Giscard şi Schmidt: era nevoie de o reinterpretare rituală. Şi, spre norocul Germaniei şi al proiectului integrării europene, Helmut Kohl a fost extraordinar la capitolul reconciliere. Nu e vorba doar de sinceritate, ci şi de capacitatea de a-l convinge pe celălalt (fie el Mitterrand, Reagan sau, de ce nu, Gorbaciov) că se intră într-o nouă epocă şi că viitorul e mai important decât trecutul. În pregătirea tratatului de la Maastricht, cancelarul a ştiut să construiască pe temelia acestei reconcilieri şi să invoce, abil, şi sacrificiile de suveranitate pe care era pregătită să le facă ţara sa. Putem avea păreri diferite despre calitatea construcţiei începute la Maastricht, dar ea are o soliditate pe care o putem asocia (şi) cu Helmut Kohl.     

Ultimii ani au fost umbriţi de înfrângerea politică, de scandaluri şi apoi de boală. Nu a rămas în atenţia publică, dar nici nu putea fi uitat. Moartea lui, la 87 de ani, vine la scurt timp după cea a lui Schmidt (2015) şi a lui Genscher (anul trecut). Generaţia de vârf a anilor ’75-’90 din politica germană şi-a mutat jocul de coaliţii pe alt tărâm.