Cehov prin Wedekind

De la început, se resimt atmosfera expresionistă, lumânările aprinse, decorul întunecat, iar spectacolul, plutind în aer ca fiind pe cale să se producă, promite. Din promisiunea iniţială nu rămâne decât un heblu ici-acolo, stins în pâlpâiri de lumânare. Decorul obscur dezvăluie câteva manechine îndoliate ce ascund rochii de mireasă pentru final. Un tablou cu uciderea balaurului pe fundal, piesă de decor la fel de inutilă ca şi statueta de culoarea bronzului, din partea stângă a scenei. Per ansamblu, soluţiile regizorale sunt ridicole sau prea mult uzitate. Vădana se adresează unui dispozitiv luminos, îmbrăcat în beteală argintie, ale cărui beculeţe se aprind când are de adus reproşuri ori de jelit pe răposatul ei soţ. Din dramatismul scenic ce o caracterizează pe Laura Bilic nu e valorificat mai nimic. În schimb, atât ea, cât şi Dumitru Florescu joacă extrem de nenatural. Singurul mai autentic ori a cărui afectare spune cât de cât ceva e Andrei Ciobanu, numai că acesta pare să improvizeze destul de mult.

Destul de forţată şi nenecesară e interacţiunea cu publicul, o alegere chiar neinspirată în cazul lui Cehov. Dumitru Florescu se aşază în primul scaun din primul rând, stânga, în locul unui spectator, cere părerea unei doamne din centrul rândului, fără a se orienta pe loc pe cine ce întreabă; aceste momente menite să umple sceneta, care nu poate dura oricum foarte mult, nu au sorţi de izbândă. Monologurile sunt redate ca de la tribună, cei doi nu par să îşi găsească locul pe aceeaşi scenă, într-un show comun. Sigur, independent, Dumitru Florescu e un ”urs” acceptabil, iar Laura Bilic potrivită pentru rol, dar lipsesc atât susţinerea regizorală, cât şi motivaţia, în special în cel de-al doilea caz. Însă Cosmin Pleşa e un regizor la început de drum, care exersează pentru licenţa pe care o va susţine anul viitor. Dacă ar fi pus între paranteze zicerile lui Cehov despre propria farsă într-un act şi ar fi urmat firul expresionismului pe care l-am întrezărit, ar fi rezultat o punere în scenă chiar originală. Dar se opreşte spre mijlocul drumului. Conceptul e vizibil, numai că nu e pus în practică. Astfel că nu pot decât să îmi imaginez un altfel de Cehov, prin Wedekind, pe aceeaşi scenă, cândva.

Cu aceeaşi Laura Bilic dedându-se unor frenezii dramatice, complet expresive, jucând ca un ţipăt sfâşietor. Insuficient femeie, totuşi nu copilă, scrâşnind din dinţi în faţa brutei fără maniere. Cu un ”urs” ceva mai puţin popular, mai puţin interesat de interacţiunea cu publicul ori de râsetele acestuia, mai barbar şi, în acelaşi timp, mai angoasat, cum Dumitru Florescu poate deveni, cu puţin efort. Cu metatext evident din Wedekind, eventual; cu teatru în teatru. Cu un Luka la fel de febril şi de mobil; dat fiind că are puţine replici, la Andrei Ciobanu nu ar mai fi nimic de schimbat. Tonul regizoral devine ironic, prin ultima replică extra scenario a lui Luka/ Andrei Ciobanu (lui Toby i se promite porţie dublă de ovăz, în loc să nu primească deloc).

În rest, o străfulgerare regizorală trebuie dusă până la capăt ori abandonată, revenind la abordarea clasică. Cu un decor minimalist, renunţând la balast. Pentru o scenă goală şi doi actori care să joace straşnic nu e nevoie să cheltuim banii pe kitschuri. Nici crinolina şi nici râsetele zgomotoase provocate nu mă îmbată, cum m-ar fi îmbătat un Cehov prin Wedekind bine lucrat. La final, este adus un patefon extracehovian, tot spre deliciul, încântarea şi pe gustul marelui public. Dar dacă teatru (încă) nu e, să fie vals.

Revenind la scena duelului, aceasta e intens valorificată în actuala mizanscenă (nu doar cu pistoale, ci şi cu săbii), ceea ce m-a făcut să întrevăd posibilitatea transpunerii într-un Cehov prin Wedekind (scena 5 din Deşteptarea primăverii, Melchior-Wendla, lupta dintre brutalitate şi candoare, dintre conştienţă ispitită şi inconştienţă ispititoare). Aceste pasaje din spectacolul lui Cosmin Pleşa, când pot fi observate unele nuanţări în jocul până atunci liniar şi strident al actorilor, sunt reuşite: trecerea de la neînduplecare la îndurare e bine punctată, prin contaminare atingându-i deopotrivă pe protagonişti, o ”îmblânzire a scorpiei” fiind pusă în paralel cu ”dresare ursului”. Dincolo de maturitatea aparentă conferită de statutul social (văduvă, adult), cei doi pot fi cu uşurinţă comparaţi cu adolescenţii din piesa lui Wedekind. O îmbinare a dramei şi a comediei ar fi fost de bun-augur, dat fiind că e era tragicomediilor. Wedekind, în ciuda ”tragediei copiilor” care a făcut carieră în lumea teatrului (a existat o montare cu potenţial artistic chiar la Ateneu, în regia lui Nucu Ionescu), se numea pe sine ”comedian”, dar, după cum spuneam, trebuie să avem rezervă în privinţa afirmaţiilor autorilor.

(Ursul, de A.P. Cehov, regia şi adaptarea scenică: Cosmin Pleşa, distribuţia: Laura Bilic/ Elena Ivanovna Popova, Dumitru Florescu/ Grigori Stepanovici Smirnov, Andrei Ciobanu/ Luka, Ateneul Tătăraşi, premiera: 5 aprilie 2015)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală