Conotaţii

…Mi s-a părut, sau în clipa asta (5,27) s-a produs un mic cutremur, parc-am simţit oarece mişcare… la şezut, la fund. Apropo de fund, tocmai am citit despre 6 greşeli care au un efect mai mare sau egal cu fumatul (pasiv) asupra sănătăţii. Una dintre ele: statul pe scaun/ fotoliu/ pat şamd, întreaga, sau aproape întreaga zi (şi-o bucată de noapte). Păi eu, cea mai mare parte a zilei/ a nopţii, şăd. Ca Sadoveanu. Cică, văzut fiind în starea asta, de gânditor de la Hamangia, un prietin l-a cercetat: – Ce faci, coane Mihai, şăzi şi cugeţi? – Numai şăd, ar fi răspuns Ceahlăul.

Un alt motiv de ştirbire a sănătăţii: somnul. Trebuie să dormim cel puţin 6-7 ore pe noapte. Păi eu, de vreun an, nu dorm decât 5 ore, rareori 6. Ce-i drept, mai recuperez peste zi. Dar oricum, prea puţin.

Pe locul al treilea, între dăunători, se situează consumul exagerat de carne şi de brânză, în defavoarea vegetalelor. Corespund.

Uleiul, şi el, dăunează grav sănătăţii. Arderea uleiurilor la foc produs de gaze naturale, chiar folosirea cuptorului cu microunde – e adevărată sinucidere. Mă şi întreb cum am supravieţuit până la vârsta asta, că de vreo 50 de ani, ard gazul, ard şi uleiul, iar carnivor şi brânzetofag îs de când mă ştiu.

Sunt, acestea (nu le-am developat pe toate), avertismente pentru oameni normali? Dacă-i pe-aşa, eu ar fi trebuit să fiu demult un om mort. Şi ştiţi de ce? Întrucât, peste toate cele, care dăunează grav sănătăţii, fumez! Am vreo juma de secol de când fumez, alcoolurile nu le-am dus la ureche (mai ales vinurile), cât priveşte mâncărurile – am mâncat ce mi-a pus Rodi, mai apoi soacra, pe masă, iar în ultimii 3 ani – ce mi-am pus singur.

Viciile, obişnuinţele, tabieturile se caută unul pe altul şi se completează reciproc. Când mă trezesc (pe la 3-4 dimineaţa), bâjbâi mai întâi cafeaua, pusă decuseară pe măsuţa monitorului. Fără cafea mi-ar fi imposibil să mă „mobilizez”. Amân cât pot (dar nu pot prea mult!) prima ţigară. E clar, sunt un dependent, un „drogat”. Ieri, pe la două pm, rămăsesem „fără”. A venit fiul pe la mine şi l-am rugat pe el să-mi cumpere. M-a privit cu compasiune, ca pe un incurabil (ce sunt). A amânat, încă vreo oră – şi nu fumasem de 4 ore! Îmi vâjâia capul, nu puteam face nimic, eram un pachet de nervi. Dar, când mi-a adus ţigările, brusc m-am calmat, mi-am recăpătat tonusul şi chiar am mai tras de timp, până să aprind una. Absenţa ţigărilor m-a înnebunit, simpla prezenţă a pachetului cu iarba dracului m-a liniştit. Şi totuşi, atâţia oameni s-au lăsat/ se lasă de fumat… Fiul meu ar trebui să-mi fie exemplu. Dar pentru asta îţi trebuie voinţă, forţă, rezistenţă – iar eu n-am. F. O. îmi povestea că s-a lăsat de fumat, nu aruncând ţigările, ci punându-le ostentativ şi tentant, pe masă, la vedere. Care pe care! Pentru mine, cred c-ar fi o încercare zadarnică. Dar mai ştii?   

Toată viaţa am râvnit să fiu singur. Astfel „debutează” un text din Penultimele(mele) versuri de dragoste, apărute în urmă cu aproape un an. Şi imediat, după acel prim vers, mă contrazic: Ei, nici chiar aşa!/ Mai întâi am râvnit să fim doi,/ mi-am căutat cu frenezie/ jumătatea lipsă./ Aş putea spune că a fost/ ca o mică apocalipsă./ Oricum, o adevărată odisee./ Doar căutam o femeie! Nu mai reiterez, aici, povestea/ despre care s-a dus vestea, cititorul ar putea-o afla în carte. Mai greu i-ar fi să afle cartea, dar asta-i altă poveste… Cât despre singurătate…, aseară am văzut un film, Totul despre… şi urma un nume, nu l-am reţinut şi nici n-are importanţă. Povestea unui cuplu, cu Jack Nickolson în rolul bărbatului care rămâne singur (după moartea soţiei). Până atunci – dar mai ales în ultima vreme – îi găsea tot felul de hibe jumătăţii sale, cu care convieţuise 43 de ani. Erau micile-mari disconforturi, şicane, reproşuri, chiar răutăţi, provocate îndeosebi de tabieturi, stereotipii, obişnuinţe ale unuia, tot mai greu „digerate” de celălalt (odată cu vârsta!). Dar erau şi gesturile reflexe ale unei iubiri ardente cândva. Brusca moarte a soţiei duce în derizoriu „nepotrivirile”, chiar „trădările” (reale sau imaginare), spre a reactiva ceea ce fusese sentiment curat, ataşament necondiţionat. Şi viaţa (cu toate capcanele ei) merge înainte, prin binecuvântarea (cam în răspăr, dar izbăvitoare) dată fiicei, la nuntă. 

Prietenii mei Grig şi Tinuş celebrează 50 de ani de căsătorie – nunta de aur. Puţine cupluri au această favoare. Ei ne vor împărtăşi, la ceremonia aniversară, „secretelete longevităţii în doi, experienţa, când dulce, când amară, pe această Cale Regală a existenţei” – cum ne şi ispitesc, într-o invitaţie-pliant, pe care au fost panotate secvenţe fotografice din acest cântec şi hronic al vârstelor. M-am descoperit şi eu, cu Doamna mea, Rodi, acolo. Cam tot o jumate de secol a trecut de când durează prietenia familiilor noastre – dusă mai departe, de la un moment dat, doar de mine, cel rămas singur. Dar poate că voi glosa altădată despre arta prieteniei, întru care Grig şi Tinuş par a avea o vocaţie aparte. Acum, punctez doar evenimentul – cu urarea firească: Spre nunta de platină!

Cică Beţia iubirii nu este doar o simplă expresie, ci este o realitate ştiinţifică. Cel puţin aşa afirmă autorii unui studiu, realizat de o echipă de cercetători de la Universitatea Birmingham din Marea Britanie şi publicat în prestigioasa Neuroscience and Biobehavioral Reviews. Deşi iubesc de vreo şapte decenii (asta înseamnă că m-am îndrăgostit pe la patru ani, probabil de o harbuzoaică/ lubeniţă, că la noi în sat singura grădiniţă care funcţiona, la vremea aceea, era cea de legume şi zarzavaturi), habar n-aveam că această stare de beţie se datorează ocitocinei, hormonul iubirii, plăcerii şi legăturilor sociale dintre oameni. Dumneavoastră ştiaţi? Desigur, întrebarea nu-i pentru specialişti, care ştiu exact când li se ridică la cap alcoolul sau ocitocina şi nu confundă coma alcoolică cu cea amoroasă. Mă gândesc la oameni obişnuiţi, la îndrăgostitul harnic, cu sacul iubirii subsuoară (ar zice Bardul de la Mirceşti), şi căruia patima iubirii îi poate stimula patima beţiei. Da, am cunoscut, fiecare dintre noi, anumite persoane care încearcă să "îşi facă curaj", consumând un pahar cu alcool, pentru a-şi diminua temerile şi anxietatea în împrejurări limită. Cred că am folosit eu însumi astfel de stimuli. Mă întreb (evident, post-festum) dacă nu cumva efectul scontat ar fi fost acelaşi, fără a apela la asemenea artificii. Avertismentele privind evitarea consumului excesiv de alcool (şi de orice!) ne bombardează zilnic. Vom fi atenţionaţi, în curând, că şi consumul excesiv de iubire dăunează grav sănătăţii?

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist