Cucurigu

Citesc. Citesc enorm. Citesc tot ce s-a scris şi tot ce nu s-a scris şi, poate, nu se va scrie niciodată. Pagini întregi ce dospesc în neant sub forma unor beţigaşe de bambus şi spirale mai mult sau mai puţin finite îmi curg prin faţa ochilor pe netul meu interior aflat în eprubetă. Literele scrise în latină, în alfabetul gotic, ebraic sau chirilic, dar şi în alte alfabete, inclusiv în alfabetul Braille, dar şi în alfabetul morse, mi se imprimă automat pe creier.

Citind aceste, veţi spune, păi, dacă dumneata pretinzi că eşti un simplu embrion, şi încă unul aflat într-un stadiu incipient de evoluţie, atunci spune-ne, drăguţule, de unde posezi mata atâta creier care să înregistreze tot ce s-a scris şi nu s-a scris în univers şi, poate, nu se va scrie niciodată?! Vă spun fără să clipesc din ochi: orice embrion posedă creier! Căci dacă n-ar poseda, nici n-ar putea evolua! Deci: posedă, cum să nu posede, şi încă, Dumnezeule, ce creier! Creierul lui, desigur, e mai mult în afara sa decât înăuntrul cutiei craniene, dar asta-i o altă poveste, pe care n-are rost s-o dezvoltăm aici.

De multe ori, în timp ce stau aici şi ecluzez, pregătindu-mă pentru viaţa de apoi, adică de dinainte, îmi văd creierul cu se ridică uşor la suprafaţa eprubetei şi de acolo, propulsat de-o forţă nevăzută, se înalţă în aer plutind deasupra mesei cu stative şi se aşază pe dulap sau se lipeşte ca un ciorchine de tavan. Atunci gândesc cu două creiere deodată, unul aflat în interiorul meu şi altul în afară. Creierul meu gol, mă rog, golul rămas în locul lui, îl suplineşte pe cel plin. Şi viceversa.

La drept vorbind, embrionul e ceva diform. Formele lui se află undeva înlăuntrul său, comasate una peste alta. Aşijderea şi cutia craniană care va adăposti viitoarea scoarţă cerebrală. Creierul său e risipit în fărâme mai mari sau mai micuţe în alte creiere ce se plimbă libere pe mapamond.

Acesta e tot secretul fiinţelor ce nu a luat încă fiinţă, înţelegeţi?! La fel se întâmplă şi cu conştiinţa: ea e-mprăştiată pe pereţii eprubetei, în lichidul amniotic, pe faianţa din laborator, pe geamuri, pe mânere, pe forcepsul închis în dulap, pe uşi, pe tavan şi pe pereţi, în ochii asistentei şi chiar pe sutienul său! E de mirare, deci, că simt enorm şi văd totul monstruos, ca şi cum m-aş afla în interiorul lucrurilor şi în acelaşi timp în exteriorul lor, contemplându-le zbaterea deşartă!

Da, citesc. Citesc enorm tot ce-mi cade la îndemână şi tot ce nu-mi cade la îndemână. Alfabetele se încalecă unele peste altele, limbile aşijderea într-un haos aparent, nu lipsit totuşi de graţie şi logică, iar înţelesurile se ramifică asemenea vegetaţiei luxuriantă din grădina potecilor ce se bifurcă descrisă de Borges, un scriitor extrem de acribios, care, în orbirea lui şi-a închipuit universul ca pe o bibliotecă formată dintr-un număr infinit, de galerii hexagonale, în interiorul cărora zac spiritele avide de cunoaştere absolută, sub forma unor litere şi cifre înzestrate cu memorie şi conştiinţă, sau cam aşa ceva. Am pătruns şi eu, deseori, în această bibliotecă, dar de citit n-am reuşit să citesc nimic deosebit, decât nişte speculaţii goale în esenţa lor legate de tot felul de lumi închipuite şi mistere, astfel că a trebuit să mă mulţumesc cu tot ceea ce-mi relevă facebook-ul interior din eprubeta mea. Totul mi se imprimă în memorie. Ştiu ceea ce ştiu şi ceea ce nu ştiu. Nu e nici un secret pentru nimeni treaba asta. Existenţa mea e un coşmar.

Psihicul uman e însăşi substanţa nevăzută din care e clădit tot eşafodajul lumii. În afara lui nu mai e nimic din ce există sau nu există în universul acesta comic. Am zis bine „comic”, da?! Nu pot nega: am zis. Iar tot ceea ce e nu mai poate fi negat, nu poate fi negat, căci vorba dusă nu ţi-o mai întoarce nici măcar vântul nebuniei, ce bântuie cosmosul, în gură, înapoi.

În fine, ce să zic. În timp ce zac aici, în eprubetă, plictisit de toate şi de toţi, îmi las să-mi curgă liber şirul gândurilor, lăsându-mă prins în mreaja lor. Şirul gândurilor se desfăşoară în cercuri şi spirale, urmând un curs când logic, când abracadabrant. Gândurile se învârt într-un cerc, când luminos, când întunecos ca noaptea. Pleacă şi revin învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi idei. Încerc hiatusuri, să separ un gând şi altul, dar nu reuşesc. Gândurile omului curg continuu, cu sau fără voia lui. Şi faptul acesta mă calcă pe nervi. Vin şi se duc, şi iarăşi vin. Dar de unde vin şi încotro se duc nu ştiu. Cert e că se duc. Căci dacă nu s-ar duce am înnebuni. Şi e bine că se duc şi se împrăştie ca norii de pe cer (comparaţia aceasta e uzată, dar, pe moment, alta nu mi-a trecut prin minte, aşa că am să uzez şi eu de ea), căci dacă s-ar aduna într-un singur loc, locul acela s-ar umple în scurt timp până la refuz de gânduri, iar lumea ar căpăta, deodată, o alură nemaivăzută. Căci dacă nu s-ar risipi, densitatea lor ar fi mai mare decât cea a creierului care le-a emanat, deşi, cum să vă zic, o  mare parte din gânduri se nasc în afara oricărui creier, iar creierele le captează înăuntrul lor, prefăcându-le în alte gânduri. Şi atunci ce s-ar întâmpla? Sincer vorbind, nu ştiu. Şi nici nu-mi bat prea tare capul ca să ştiu? La ce mi-ar folosi ştiinţa asta şi, la o adică, ştiinţa-n general? E posibil, totuşi, ca în universul acesta aberant să existe un spaţiu logic anume creat pentru gândurile ce ni se evaporă din cap, unde fiecare idee, oricât de măruntă ar fi ea, se depune, se solidifică, devenind la fel de densă ca şi materia din jur. Aş vrea să pun mâna, mă rog, lăbuţa pe un astfel de eşantion de materie alcătuită numai din gânduri, să pipăi şi să urlu: este!

Azi noapte, în timp ce dormeam dus, în timp ce creierul meu era chinuit de insomnie, pe facebook-ul meu interior am citit următorul mesaj venit de la unul din Schopenhaurii de pe Andromeda, ce se ocupă cu comerţul de tutun, dar mai desface, pe sub mână, pentru cei iniţiaţi, mă rog, alcool şi cocaină, sub pretextul că atât alcoolul, cât şi cocaina, folosite în anumite doze, dezinhibă voinţa şi forţează spiritul să meargă pe calea cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii ideilor pe cale vizionară, fapt cu care, ţinând cont de experienţe pe care le-am trăit pe Andromeda, în mare, sunt de acord: „Pe durata unei existenţe, geniul scoate direct de la izvoarele vieţii şi ale realităţii o anumită suma de idei, şi le asimilează, le prezintă oamenilor gata digerate şi preparate; cu toate acestea umanitatea nu şi le poate apropia pe loc, căci ea este improprie să primească într-o atât de largă măsură în care geniul este capabil să dea. Mai întâi, aceste doctrine nemuritoare au uneori de luptat împotriva unor adversari nedemni; aceştia le contesta, din leagăn, dreptul la viaţă, şi ar fi în stare să înăbuşe în germene ceea ce urmează să constituie salvarea umanităţii, dar aceasta nu-i tot: trebuie ca ele să-şi croiască un drum printr-o multitudine de interpretări perfide şi false aplicaţii; trebuie ca ele să reziste celor care vor să le concilieze cu vechi rătăciri, ele trăiesc astfel într-o luptă continuă, până la naşterea unei generaţii noi şi libere de prejudecăţi, capabilă să le înţeleagă; din tinereţe; această generaţie primeşte puţin câte puţin, pe mii de canale ocolite, apele acestei surse generoase; cu timpul, ea şi le însuşeşte şi se împărtăşeşte în felul acesta din salutara influenţă pe care geniul o va face să strălucească deasupra umanitarii întregii”.

Când ceasul bătu orele trei dimineaţa, pătruns de cuvintele lui Schopenhauer, dar şi de picăturile de alcool afrodiziac pe care profesorul mi le picurase în eprubetă, m-am trezit brusc din insomnia mea şi, ridicându-mă la suprafaţă, mi-am scuturat capul de trei ori deasupra apelor primordiale în care stau închis şi, dată cu cocoşii, când se crăpă de ziuă, am strigat: Ura! Ura! Sunt geniu! Apoi, cuprins de remuşcări, m-am lăsat la fund, căzând într-o stare de depresie vecină cu letargia.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist