Cum m-am întâlnit cu Eminescu

Îl citisem, îl recitasem, îl învăţasem pentru examene. Admiram şi invidiam în acelaşi timp o colegă care recita, dintr-o suflare, Luceafărul întreg. N-am atins niciodată această performanţă. De aceea, poetul mă inhiba oarecum. Mai ales Luceafărul, care mi se părea de necuprins, dară-mi-te de rostit cu intonaţie, în faţa sălii plină ochi cu părinţi, învăţători şi colegi, la serbările şcolare. Preferam poemele mai accesibile şi mai uşor de intonat. În liceu am avut privilegiul de a învăţa literatura cu o distinsă profesoară, pe care am mai evocat-o în acest colţ de pagină, doamna Carmen Ciobanu, în faţa căreia mă înclin. Dar cred că profesoara mea era mai aproape de moderni precum Blaga, Arghezi, Bacovia ori Barbu. Tocmai se deschisese cutia cu amintiri, iar poeţii evocaţi se predau din nou, după mai mulţi ani de uitare. Eminescu nu avusese „norocul” să fie interzis. Fusese doar cenzurat şi supus unor simplificări teziste, reclamate de pedagogia formării „omului nou”. Accentul se punea atunci pe acele poezii cu mesaj social-politic, pe cele de inspiraţie folclorică ori cele dedicate naturii. Am învăţat şi proza eminesciană, dar mărturisesc a nu fi înţeles mare lucru pe atunci. Eminescu era îmbrăcat în epocă într-o haina oficială strâmtă, care îl sufoca. Până târziu, am asumat pregnant imaginea poetului răzvrătit împotriva orânduielii „crude şi nedrepte”, dar nu înţelegeam sursa acestui dezacord cu timpul său. Restituit fragmentar şi selectiv, citat mai mult decât citit, declamat, dar prea puţin înţeles, nu e de mirare că poetul se „oficializase”. Contribuise la aceasta chiar eminentul lui exeget, George Călinescu, prin revizuirea celor două monografii antebelice, pe care i le dedicase. Înţelesesem câte ceva din poezia formelor, dar prea puţin din cea a cugetului eminescian. Era clar că ceva esenţial îmi scăpa. Cu alte cuvinte, Eminescu îmi era exterior. Îl îndrăgeam pentru desăvârşirea formelor poetice, dar legătura de cuget şi simţire nu s-a sudat decât mult mai târziu. Celebra carte a lui Noica, despre omul total al culturii româneşti, mi-a dezvăluit frumuseţea tulburătoare a cugetului eminescian. Am citit-o pe nerăsuflate, înroşindu-i paginile. Ilustrului filosof i se alăturase, în anii ’70, fostul avangardist Geo Bogza, cu duioasele lui tablete dedicate poetului. Am început să înţeleg cât de puţin ştiam despre poet şi cât de schematic era portretul lui didacticist. Din fericire, s-a reluat în acei ani munca sisifică începută înainte de război de Perpessicius pe textele de la Academie, acolo unde fuseseră depuse de Titu Maiorescu, la început de veac. M-a ajutat şi colecţia Eminesciana a neobositului şi pe nedrept uitatului Mihai Drăgan, de la Junimea, poate cel mai complex proiect editorial care se realizase la Iaşi. M-a incitat şi lectura unei alte lucrări restituite în acei ani, şi anume Istoria Civilizaţiei Române Moderne, a lui Eugen Lovinescu, în care descopeream, uimit, un Eminescu reacţionar. Am înţeles mai apoi că de dragul liberalismului în care vedea singurul agent al modernizării, ilustrul critic l-a ratat pe Eminescu. A fost un blocaj ideatic, ce l-a împiedicat să ne lase o lucrare fundamentală despre Eminescu. Deşi m-a contrariat, lectura din Lovinescu m-a stimulat să-l caut pe poet. Am început timid să dibui verigile lipsă din lanţul trofic. Fără să cunoşti cugetul eminescian, sursele lui uimitor de bogate, fără să-i citeşti opera jurnalistică şi, pe cât posibil, manuscrisele, nu-l poţi asuma pe Eminescu. Nu e o redută oarecare cartea poetului. N-o cucereşti dintr-o suflare. Te mai poticneşti, îţi mai pui ordine în gânduri, mai cercetezi alte surse, într-un cuvânt, pătrunzi într-o galaxie cu multe necunoscute. Ca un explorator de tărâmuri noi sau ca un copil, eşti uimit să constaţi cât de frumoasă şi cât de nouă e lumea poetului. Dacă nu ai trăit această uimire, dacă nu ai păşit cu grijă, ca să nu-i tulburi ordinea, dacă nu te-ai smerit pentru ignoranţa ta, nu ai cum să intri în lumea lui Eminescu şi eşti tentat, ca atâţia alţii, de ieri şi de azi, să-l consideri doar un maestru parnasian al sonorităţilor formale, un fel de Minulescu avant la lettre, să zicem. Marile cărţi ale omenirii sunt ferecate cu mai multe peceţi. Cine poate spune că a înţeles Biblia la prima lectură?, sau la a doua, sau la a treia…

L-am întâlnit oarecum atipic pe Eminescu, nu dintr-o ochire, nu ca pe o revelaţie, ci căutând, stăruind pe texte, fascinat să descopăr, în ani şi ani, această fiinţă unică zămislită de neamul nostru. Îmi stăruie în minte celebrul portret călinescian, de la finele monografiei dedicate poetului, dar mărturisesc că atunci nu m-a convins. Deşi a fost primul exeget care a încercat să ni-l restituie integral şi Călinescu a avut prejudecăţi cu privire la gândirea politică a lui Eminescu. Asemenea lui Toma Necredinciosul, pot spune că nu l-am înţeles pe Eminescu până când nu am fost eu însumi pregătit să păşesc pe teritoriul său. Nu m-am lepădat de cohorta de specialişti, dintre care îi preţuiesc pe cei care au fost cinstiţi cu poetul, nu doar inteligenţi. Am deprins să-i înţeleg atunci când am constatat raţiunile pentru care l-au judecat pripit. Ori l-au sacrificat pe altarul „comandamentelor timpului”, ori pur şi simplu au fost prea seduşi de eul lor intelectual. Am şters praful şi am înlăturat zgura. Dar a meritat, întrucât înlăuntru am descoperit omul care mi-a deschis ochii minţii asupra fiinţei neamului nostru, cum ar spune Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu. Am avut sentimentul straniu că totul începe cu Eminescu, că românii îl aşteptau, că el e chiar darul lui Dumnezeu, ca să le redea încrederea şi speranţa.

Un popor se întâlneşte odată sau de câteva ori cu sine însuşi. Se priveşte în suflet şi se întreabă: cine sunt şi ce menire am pe pământ? Sau nu se întâlneşte niciodată cu sinele adânc şi bâjbâie prin bezna timpului, şi se târăşte în trena istoriei. Atunci când i-am citit textele interzise sau ignorate, sau falsificate eram deja un om matur. Sau aşa sper, în orice caz. La început am fost uimit, apoi fascinat, iar în final revoltat că am trăit atâţia ani în patria lui Eminescu, fără să ştiu. M-am supărat pe toţi cei care mi l-au ascuns pe adevăratul Eminescu. I-am judecat aspru, apoi am încercat să-i înţeleg şi am încheiat prin a-i ierta. Am mers pe urmele bătrânului cronicar, asumând, smerit, că „bietul om” stă „sub cumpăna vremurilor”. După mai mulţi ani de căutări, am îndrăznit şi eu să compun câte ceva despre Eminescu. De atunci e alături de mine, în cele mai importante împrejurări ale vieţii. Mă întâlnesc cu el şi sunt fericit pentru aceea că, dăruindu-ni-l pe Eminescu, Dumnezeu a fost bun cu noi.

În clipele de intimitate cu mine însumi în stăruie în minte un gând: dar dacă i-aş fi fost contemporan şi l-aş fi întâlnit ori l-aş fi căutat, eu cum l-aş fi judecat? Întrebarea aceasta, mărturisesc, îmi dă frisoane. Pentru că gândul mă poartă la lumea personajelor lui Caragiale, contemporanii lui, nu-i aşa?, la înţelesul dincolo de timp al dramaticei interogaţii – „de ce trag clopotele, Mitică?”. Dacă aş fi fost un liberal împătimit de ”progres”? Se sparie până şi gândul. Iarăşi mă „salvează” cronicarul. Mai bine amân răspunsul şi mă întorc în timpul meu. Eram tânăr şi căutam înţelesuri ascunse. Ştiam că multe înţelesuri îmi erau interzise. Iarăşi… vitregia vremurilor, şi iarăşi nu ne-am născut în locul şi timpul potrivit… Iertaţi!, am parafrazat aproape involuntar. Dar chiar în acel timp cenuşiu, într-o zi care a durat ani, de fapt, l-am întâlnit pe Eminescu. Timpul s-a dilatat, devenind, oarecum şi al meu. „Şi noi suntem timp!”, ne îmbia, încrezător, Fericitul Augustin. Eminescu înţelesese admirabil acest îndemn. Nu vreau să intru în detalii şi nici să „poetizez”. Au făcut-o alţii, cu mai mult talent, înaintea mea. Vreau să dau glas unei idei simple: de atunci am devenit alt om şi nu ezit să cred că întâlnirea cu Eminescu a fost un dar. Nu ştiu cât l-am preţuit (vreau să zic, adâncit), dar ştiu sigur că m-a cucerit. Nu vă cer să mă credeţi pe cuvânt; vă rog să încercaţi!