Dând încă o dată noimă legii

Nu-mi dau seama cum de îl mai am prin boccele. Intrat însă, de câteva zile, într-un nou interval, în mâini îţi cad fără să vrei probe dintr-o lume în care nu te mai poţi întoarce decât aşa, imaginar.

Nuvela e pretinsă, cam greu de bănuit de „paternitate”, fără de nicio valoare estetică, dar bună propagandistic pentru cele câteva inserţii caustice, menite să provoace mânia cenzorilor de la CC. Dubii că ar fi scris-o chiar interpretul, un om cu o educaţie frustă, au apărut şi în epocă. A fost privită ca pe încă o extravaganţă a cântăreţului, altminteri bună de gură, bancagiu care se pricepea la poanta acidă, aluzivă politic.

De atunci nu s-a mai vorbit de Sulac-nuvelistul şi nici îndrăgitul interpret de muzică populară n-a insistat.

Nicolae Dabija spunea, într-un interviu, că a descoperit Le-a cântat cucoşul în faţă într-o mapă din redacţie. Dacă luăm de bună moneda, considerentele care au făcut ca textul să fie garat pe linie moartă ar fi, pe de o parte, de natură estetică (e absolut nul din acest punct de vedere) şi politică, pe de alta. Să nu uităm că e vorba începutul anului 1989, PCUS îşi trăia ultimele zile, dar era încă puternic, reprezenta încă o forţă, personifica o anumită masă inerţială şi un spirit. „Nuvela” este şi entertainment (un colaj de anecdote cu iz detectivist), şi, prin impresia finală, la rigoare, un mic pamflet la adresa sistemului. Redacţia nici nu ascunde: „Aceste «fragmente de viaţă» relevate de Nicolae Sulac, sunt desprinse dintr-o realitate a perioadei de stagnare, când criminalitatea era camuflată după coloane de cifre «sărbătoreşti»”. Şi, culmea, nu-şi ascunde nici rezervele în ordine valorică: „Chiar dacă pe alocuri acţiunile eroilor par a fi exagerate, iar naraţiunea poate fi calificată drept o parodie la povestirile poliţieneşti, totuşi autorul reuşeşte să ne prezinte o lume dornică de distracţie şi dezmăţ, contrapunându-o unei moralităţi sănătoase, unui umanism curat”.

Nu reuşeşte nimic, bineînţeles, dar şapourile trebuie să fie amabile. Să vedem subiectul.

Scenă în curtea unui internat. Un tânăr, fost absolvent, schimbă câteva cuvinte cu profesor bătrân. Apare o fetiţă după o promisiune mai veche. Va reapărea la final, ca element într-o idilă ce se anunţă. Până atunci, mică inserţie corozivă, incluziune de fapt, pentru că autorul nu insistă şi nici ceea ce urmează nu e politic decât în treacăt, ca un rânjet în direcţia regimului:

„- Da-ţi mai aminteşti marşul cela turistic?

– Cum să nu? Când furtuna ceea a dat jos câteva cuiburi de cioară şi în unul era portretul lui Stalin. Ţin minte.

– Încă ziceai că ciorile l-au adus şi cred că el încă-i la putere…”

Tifla e străvezie şi pare mai degrabă un banc din multele care i s-au atribuit în epocă lui Sulac, un copil teribil (paralela cu Nicolae Esinencu n-ar fi tocmai hazardată), dar şi un privilegiat al regimului.

Apoi scenă cu un autocar în care se află tânărul de mai adineaori şi care este, la un moment dat, oprit şi controlat de nişte militari. Prim element de suspans: se caută un evadat periculos, Tarzan pre nickname-ul său…

Apoi apar Rolic şi Stasic, doi „peşti”, în limbajul de azi, şi o scenă decupată dintr-un detectiv de mâna a şaptea, la restaurantul „Moldova”. Cei doi o agaţă pe Loreta, o stewardesă. Calapodul e pe faţă. Platitudinea te izbeşte, dar trebuie să facem cuvenitul rabat la percepţia perioadei şi să admitem, horribile dictu, că avea un evident antren pe fundalul indigestelor cuvântări de pe la plenare. Şi asta va fi intrat în calculul publicării. O mostră ultrarecognoscibilă:

„Rolic pune picior peste picior, aprinde o ţigară şi dă drumul la fum înspre domnişoară. Flăcăul îl priveşte încruntat:

– Nu cumva? Stai, stai, stai… Maria! Te cunosc, dragă. Tu mi-ai furat în noaptea ceea banii şi ai şparlit-o?

Fata se uită mirată la el, apoi îi spune prietenului:

– Prima oară îl văd.

– Ca să-ţi aminteşti mai bine, dă să-ţi şterg mucuşorii, o apucă de nas şi îşi şterge degetele de vestonul flăcăului. Acesta n-a mai răbdat şi l-a lovit îndărăt, încât Rolic a dispărut sub masa de alături".

Pe lângă clişeu, ce te pune pe gânduri aici (în toată „nuvela”, de fapt) e conturul situaţiei, trasat cu un scrupul care e mai degrabă al scenariului decât al unei proze în sensul consacrat al cuvântului. Şi teamă mi-e că „proza” lui  Nicolae Sulac – căreia săptămânalul i s-a afectat o pagină întreagă format A2, ca scriitorilor consacraţi (pentru că suprafaţa comporta atunci şi o perversă idee de prestanţă) – e mai curând scenariul cuiva, cu mâna făcută.

Finalul e după schema poveştilor populare (hazul e involuntar): „După demobilizare, Ion Şoimaru ceru mâna fetei. Au făcut o nuntă de pomină. După călătoria lor de nuntă, au trecut pe la casa de copii şi au luat-o cu ei pe Lenuţa. Ala ştia de promisiunea lui Ion şi a fost de acord ca Lenuţa să fie a lor. Lenuţa Şoimaru”.

Asta e toată „nuvela”. Poveştile adevărate ale Ninei Neculce de la Jurnal de Chişinău au măcar meritul coerenţei. Aici e o denivelare monstruoasă şi o înghesuire fără haz de clişee şi poncife. Nu le poţi trata prin grilă valorică. Textul lui Sulac, aşa împănat de banalităţi, plin de stângăcii şi incapabil să exploateze suspansul (deşi din materia primă pe care a arătat că o avea la dispoziţie se putea încropi ceva măcar mediocru), e bun totuşi, s-o spun pe urmele clasicului, ca palmă dată de prezentul democratic trecutului comunist depravat. Pe timp de criză e preferată literatura militantă, arta cu tendinţă, oricât deja vu conţine sintagma. „Literatura şi Arta”, dând încă o dată noimă legii, îşi combătea oponentul chiar cu mijloacele lui consacrate…

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video