Despre mizantropie

În urmă cu câţiva ani, am fost rugat de editorii operelor complete ale lui William Shakespeare în România să particip la această integrală cu un studiu critic despre piesa Timon din Atena. Alegerea lor nu m-a bucurat peste măsură. Aş fi preferat să scriu despre una dintre marile tragedii – Hamlet, Othello, Regele Lear sau Macbeth – care nu încetează să mă fascineze ori de câte ori mă întorc la ele. Timon… (cu un text alambicat şi inegal, ce nici nu-i aparţine măcar, complet, lui Shakespeare!) mi se revelase, încă din studenţie, drept o construcţie de flancul al doilea între capodoperele Marelui Will. Am recitit totuşi aventurile nobilului atenian, care îşi cheltuie întreaga avere, exersând o bizară generozitate pe multitudinea de prieteni şi băgători de seamă. Când, previzibil, ajunge la ananghie, toţi îl părăsesc fără remuşcări. Ca atare, eroul alunecă în cealaltă extremă. Începe să urască, absolut înverşunat, umanitatea. Vă veţi mira, dar, abia acum, la deplina maturitate, personajul m-a „prins” în mod subit. Am avut sentimentul că-l „pricep”, în sfârşit, pe Timon. Mesajul lui Shakespeare nu se doreşte deloc complicat, nefiind nevoie, desigur, de intervale epocale pentru a-l descifra. Cred însă că problema explorată de dramaturg are o componentă spirituală mai adâncă şi, de aici, ezitările mele iniţiale. Nu pare suficient să-l „proiectezi” pe Timon hermeneutic, livresc-teoretic, ci trebuie să-l „trăieşti” nemijlocit, pentru a empatiza cu soarta lui. Or, asta vine odată cu trecerea anilor şi, implicit, cu inevitabila experienţă de viaţă.

Aristocratul din Atena iese dintr-o foarte serioasă tradiţie filozofică „locală”, aşa-zicând, de care Shakespeare nu avea cum să fie străin. În celebrul lui „dialog” Phaidon sau Despre suflet, Platon ne redă ultimele învăţături ale lui Socrate către discipolii săi înainte de execuţie. Între acestea, colateral, apare şi problema mizantropiei, adică a „urii faţă de oameni” (de la greceştile misos-„ură” şi anthropos-„om”!). Teoreticianul maieuticii vede sentimentul respectiv ca rezultat al unei generalizări periculoase. Individul trădat de apropiat(ţi), spune Socrate, va dezvolta, (firesc, din punct de vedere emoţional, nefiresc, din perspectivă raţională!) o antipatie pentru toate exemplarele umane întâlnite ulterior. Până şi Aristotel (care nu a apreciat deloc Phaidon!), în Politica, atinge problema mizantropiei cumva similar. Omul, în postura lui, aproape obligatorie, de „animal social” (zoon politikon), dezvăluie abateri de la instinctul normal al „asocierii” şi „colectivităţii”, atunci când semenii îi provoacă dezamăgiri. Reacţia sa, în asemenea cazuri, va fi atipică – de izolare, de excesivă căutare a intimităţii. Starea dezamăgitului degenerează spre una de respingere a comunităţii şi, în situaţiile grave, de pătimaşă antipatizare a ei. Mizantropia descrie deci o ruptură (practic) ireversibilă între subiect (mizantropul în cauză) şi obiect (lumea înconjurătoare). Gândirea segregaţionistă creionează înclinaţii multiplicatoare: într-o singură ipostază existenţială, mizantropul se pretinde capabil să citească misterul universului ontologic.

Sincer să fiu, generalizarea nu mi se pare nelegitimă în acest caz (risc, ştiu, să blasfemiez impozanta tradiţie filozofică socratico-aristotelică!). Aş nuanţa puţin numai punctul de pornire. Devii mizantrop, nu neaparat cunoscând răul din celălalt, cât cunoscând răul din tine. Aceasta rămâne, admit, tot o formă de abstractizare, dar una mai onestă şi, de aceea, mai obiectivă. Cum altfel, decât empiric, să mă dumiresc în subtilităţile vieţii? Empirismul înseamnă interacţiune directă între eu şi celălalt, unde eul funcţionează ca unitate de măsură şi evaluare. Prin sine, îi descoperi pe toţi. În monografia pe care i-a dedicat-o lui Samuel Johnson, James Boswell menţionează că scriitorul ar fi zis, la un moment dat, următoarele cuvinte: „Urăsc oamenii, pentru că mă consider cel mai bun dintre ei, iar eu ştiu cât de rău sunt.”/ „I hate mankind, for I think myself the best of them, and I know how bad I am.” Ce definiţie remarcabilă a mizantropiei! Ura pentru semeni nu are justificare, într-adevăr, decât în varianta urii de sine. Prin imperfecţiunea proprie, experimentezi, incontestabil, imperfecţiunea alterităţii. Am putea fi chiar şi mai rafinat-nuanţaţi aici: prin răul din tine, descoperi, in nuce, răul din lume, iar tu pe acesta îl urăşti de fapt. Trebuie să acceptăm asta, întrucât pe tine însuţi nu te poţi urî structural, ci doar circumstanţial. În caz contrar, ţi-ai anihila instinctul de conservare. Îţi deteşti, cel mult, comportamentele exterioare şi nu substanţa identitară. Tot aşa, ajungi „să urăşti” malignitatea exteriorităţii în semeni şi nu interioritatea lor de esenţă.

Aş deduce, prin urmare, că mizantropia constituie un instrument fundamental de cunoaştere şi, totodată, asumată principial, o şansă la (auto)îmbunătăţirea morală. Mizantropul autentic este, în fond, un personaj etic.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi