Caută 
1 MIN
Unii scriitori îşi scriu viaţa; alţii, mult mai puţini şi, în fond, idealişti, caraghioşi, rupţi de realitate (care realitate?), dar de fapt mistici, îşi trăiesc scrisul. Poate chiar înainte de a-l aşterne pe hârtie. Aici trebuie ajuns, din acest punct literatura poate mântui, poate transforma o viaţă anostă în destin. Poate imprima, altfel spus, sens.
Am mai comentat în această rubrică, acum vreo lună, o scenă din romanul lui Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici. Revin acum, întrucât marea temă a cărţii e una care mă preocupă (să rămân cu picioarele pe pământ, deşi am fost tentat să scriu „obsedează”) de multă vreme: ce este literatura: un set de convenţii, o tradiţie asumată, un discurs bine executat. Şi care este rostul ei? Simpla delectare? Te ajută să fugi din mediocritatea care-ţi inundă, majoritar, viaţa? Sau poate fi mai mult de atât? De ce se scriu şi se citesc, de mii de ani, cărţi, de ce oamenii simt nevoia de aş imagina şi de a se hrăni cu imaginaţia altora? Iată întrebări la care cele aproape 800 de pagini ale epopeii scriitorului mexican încearcă să răspundă. Nu categoric, ci nuanţat.
Pentru Ulise Lima şi Arturo Belano, ca şi pentru celelalte personaje ale romanului lui Bolaño, literatura înseamnă în primul rând viaţă. Nu cred că vreunul dintre ei este un scriitor notabil, în sensul consacrat al termenului. Nu au tipărit cărţi care să fi rupt gura târgului literar. De aici şi oroarea faţă de sistem, faţă de Octavio Paz. Literatura nu e pentru ei o înşiruire de cărţi, stivuite atent în bibliotecă. De aceea, nici Cesárea Tinajero, sufletul şi iniţiatorul grupării avangardiste interbelice, nu scrie decât un „poem” care nu este poem, ci un joc grafic. În schimb trăieşte din plin, trăieşte exemplar, angajându-se în propria existenţă cu un patos aproape nefiresc. Toate personajele duc, de altfel, o viaţă romanescă. În loc să o scrie, îşi trăiesc ficţiunea. De aici deschiderea către aventură, de aici o anumită nepăsare faţă de tot ce vine peste ei, de aici acceptarea oricărui rol social. Sau antisocial.
Oricum, e vorba despre personaje care pornesc în căutarea propriului destin. Exact ca Ulise. Exact ca Rimbaud, pentru care literatura este insuficientă. Gestul lui, de a renunţa în plină glorie la ceea ce reprezenta, evident, chemarea sa – înseamnă o subminare a literaturii, a scrisului, a poeziei (care e mai mult decât literatura), de viaţă. Viaţa bate poezia. Oare? De acord, dar şi poezia bate viaţa. După reţete pot încropi versuri glorioase mulţi; dar să devii negustor de sclavi în Africa – iată marea aventură. Belano repetă, în mod voit însă, gestul rimbaudian. Semn că, dacă e bine absorbit, şi livrescul duce tot la viaţă. Unii scriitori îşi scriu viaţa; alţii, mult mai puţini şi, în fond, idealişti, caraghioşi, rupţi de realitate (care realitate?), dar de fapt mistici, îşi trăiesc scrisul. Poate chiar înainte de a-l aşterne pe hârtie. Aici trebuie ajuns, din acest punct literatura poate mântui, poate transforma o viaţă anostă în destin. Poate imprima, altfel spus, sens. Lima,Belano, ca şi Cesárea Tinajero sunt dintre aceştia. Ei îşi construiesc destinul fabulos. Caută, experimentează permanent. Se caută, de fapt, pe ei înşişi, străbătând, precum anticii, lumea. Sfidând necunoscutul. America de Sud şi America de Nord, Parisul, Roma, Barcelona, Africa sunt puncte aleatorii pe harta unei iniţieri.
În fine, Detectivii sălbaticieste un roman mare, pe care îl poţi citi în tradiţia picarescului sau îl poţi muta la nivel livresc, simbolic. Şi cred că aşa şi trebuie făcut. Fără să ignori prima pistă de interpretare. E, la urma urmelor, o carte care confirmă vechea şi permanenta obsesie a celor bolnavi de literatură: câtă literatură, atâta viaţă şi nu invers. Pentru că şi tinerii realist visceralişti îşi estetizează vieţile, le trăiesc ca şi cum le-ar pune, într-un roman tipic sud-american, cu patima pentru politic, cu erotism, cu viziuni fabuloase găzduite de real, cu experienţe crâncene, dar şi cu acea unică privire ingenuă de lume nou născută, pe seama unor personaje. Ulises Lima, Arturo Belano şi ceilalţi sunt, de fapt, propriile lor personaje. Nescrise, ci puse în scenă. Puse în viaţă! În act! Aşa se justifică şi construcţia romanului lui Bolaño, sub formă de document, de jurnal care are în miez o reconstituire, un proces verbal. Semn că, da, viaţa chiar aşa este, exact ca în marile cărţi care ne plămădesc imaginaţia şi ne fixează reperele. Sau, mă rog, aşa poate fi ea pentru cei care iau literatura în serios. Pentru că, să nu uităm, Belano şi Lima ajung aici pornind dinspre literatură, nu intră în literatură pornind din viaţă. Cred că nici nu e posibil aşa. Cine nu a descoperit deja literatura nici nu are cum să o caute în viaţă; sau nu are cum să o sesizeze.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
