Doctrina Dragnea

Esenţa viziunii lui Dragnea asupra politicii e una simplă şi brută, care sună cam aşa: cine câştigă alegerile, câştigă statul. Ştiu, nu e o noutate, în PSD se gândeşte în termenii ăştia de când e el, de când l-a moşit Ion Iliescu la începutul anilor ’90, dar până la Dragnea această viziune, în esenţă totalitară, a fost ţinută sub obroc. O vedeai manifestându-se din când în când, dar liderii de până acum ai PSD au avut mereu grijă să păstreze nişte aparenţe. Românii îşi doreau totuşi un stat democratic, cu instituţii şi reguli independente de voinţa subiectivă a unui politician sau altul, valabile oricând pentru toată lumea. Nu mai e cazul. Perspectiva lui Dragnea asupra relaţiilor dintre partid şi stat a câştigat atât în partid, cât şi în marea masă a electoratului. În partid nici nu era greu să se întâmple, dar era nevoie şi de ceva legitimitate populară. Pe care azi o au. Cei care au votat actuala putere, marea lor majoritate, nu mai dau doi bani pe ideea de separare dintre stat şi putere politică. În gândirea lor simplă, plecând de la constatarea, corectă de altfel, că indiferent cine a fost la putere şi-a văzut în primul rând de interesul lui, au ajuns la concluzia că singurul beneficiu pe care-l mai pot avea de la politicieni e să le arunce şi lor măcar nişte firimituri. De aici şi următorul raţionament: cu cât un partid are mai multă putere, cu cât un politician aflat într-o funcţie are o libertate mai mare de a face ce vrea, cu atât cresc şansele să primească şi ei ceva. Practic am ajuns, ca societate, în faza în care foamea de autoritate o depăşeşte pe cea de legalitate. Iar Dragnea a înţeles asta foarte bine.

Ştiţi refrenul lui, deşi poate-l trataţi ca pe o sumă de vorbe goale: poporul ne-a votat ca să punem în aplicare programul nostru de guvernare şi nimic nu ne va împiedica s-o facem. Sună democratic, şi Dragnea chiar invocă argumentul democraţiei (voinţa majorităţii, bla, bla…) când susţine asta, dar ceea ce vrea să spună de fapt e cu totul altceva. Pentru Dragnea, a pune în aplicare un program de guvernare înseamnă în primul rând a avea mână liberă s-o facă aşa cum vrea el. Înseamnă putere totală, înseamnă acapararea statului şi reglarea lui prin legi convenabile. Şi nimic nu-l incomodează mai mult decât faptul că statul nu e croit în aşa fel încât să-i susţină voinţa. Uitaţi-vă cum tratează problema guvernării propriu-zise. Pentru Dragnea, guvernul e o sumă de oameni puşi de el să-i execute ordinele, nu o instituţie capabilă să gestioneze o ţară. În numele responsabilităţii faţă de electoratul care i-a votat partidul, Dragnea consideră că guvernul nu e al ţării, ci al său, pentru că nu guvernul a fost ales de popor, ci partidul aflat sub conducerea sa. De aia nici nu înţelege de ce ar fi cineva împotrivă, de ce ar privi chiorâş faptul că vrea să-l schimbe de fiecare dată când nu-i convine ceva, cum a făcut cu Grindeanu şi a încercat zilele astea şi cu Tudose. Nu înţelege care-i problema. Poporul i-a dat pe mână puterea, lui prin intermediul partidului pe care-l conduce, şi e normal s-o folosească cât poate de mult. Ba, mai mult, consideră că e în imensa lui responsabilitate s-o facă.

La fel şi cu justiţia. Dacă justiţia îl impiedică să facă ce vrea, nu el e problema, ci chiar justiţia. Deci trebuie schimbată. Obsesia pentru legile justiţiei nu e un moft, nici măcar nu ţine neapărat de o problemă personală, ci e una de principiu: justiţia trebuie să ajute partidul să guverneze conform programului său. Dacă nu-l ajută, trebuie obligată prin legi noi. E aceeaşi filosofie politică totalitară la mijloc: statul e al partidului, pentru că partidul a fost votat de popor şi nu statul.

Aceasta e doctrina Dragnea, esenţa a 27 de ani de democraţie obosită de reguli tot mai abstracte şi mai greu de înţeles. De aia nici nu se teme Dragnea de opoziţie. Orice discurs alternativ legat de legalitate şi stat de drept e condamnat să pară mai slab decât al PSD-ului sub Dragnea, care e cel al puterii şi voinţei.