Drumul cel negru

Toate erau la locul lor: oamenii, nu prea mulţi, ce veneau prin noroiul drumului în urma sicriului şi mai înjurau când şi când printre dinţi pe cei de la canalizare, care tocmai acum îşi găsiseră să desfunde drumul cu lucrările lor; popa Mărunţiş, ce îşi vedea de cântările lui ajutat de doi dascăli, care, rivali fiind, mai mult se încurcau între ei decât ajutau; groparii, ce îşi schimbaseră rolurile în purtători de prapuri – cu capetele descoperite şi ochi veseli (la făcutul gropii se băuse vârtos). La locul ei era şi moarta aşezată într-o camionetă: ţeapănă, cu mâinile pe piept, demnă. Da, unui mort nu-i vine greu să apere demnitatea omenească!

La înmormântarea mătuşii Rusanda venise doar o nepoată (fiica îi murise demult). Celelalte două nepoate erau plecate prin lume. Cum se face, nu ştiu, dar mătuşa Chibeta, mătuşa Maria şi o alta, Agripina, luaseră frâiele înmormântării. Ele – cele mai bătrâne, uitate de Dumnezeu pe pământ! Ele erau în faţă, ţinându-se cu mâna de camionetă. Plângeau moarta şi discutau în acelaşi timp despre „poduri”, bucăţile de pânză care se dau de pomană la înmormântare. Acestea le ţineau mintea ocupată: cine să primească rochia bej, cine să pregătească mâncarea la praznic, cine să dea găina peste groapă, cine să facă o colivă ca lumea.

Respectarea obiceiului însemna şi un plâns ca lumea. Mai cu seamă se tânguia cu glas subţire Chibeta, ştergându-şi lacrimile care nu i se iveau în ochi. Apoi, deodată, o văd făcând o piruetă de patinator pe adidaşii rupţi, primiţi de la vreun nepot, şi strigând cu un glas gros la o femeie, care ducea o sacoşă cu „poduri”:

– Să nu dai, fa, la ţiganca ceea, că-i beţivă! Dă-i lu Coco!

Ţiganca cu pricina rămâne mofluză. Mai mult, un ţigan mare, cu ochi ceţoşi, se apropie de ea şi-i trage o palmă. Ţiganca nu zice nimic: se uită cu o privire intensă la el. Coco şchiopul avântă umerii unul după altul, şopârleşte, motiv pentru care este poreclit şi şopârlă, şi se strecoară bucuros printre oameni să ia „podul”.

Şi atunci se auzi ceea ce nu se mai auzise în sat de multe decenii, de pe când mortul era cărat cu sania cu boi prin praful sau prin glodul drumurilor. Doar babele cele trei, bătrânele uitate de Dumnezeu, ce mai auziseră! Iar noi, ceilalţi, poate văzusem prin filme etnografice.

Cele trei babe se uită unele la altele, apoi la moarta din sicriu. Începe mătuşa Chibeta. Îşi mână mai întâi broboada neagră pe ceafă. Aducându-şi după asta mâna la obraz şi frunte, mâna ei descărnată, chinuită de pălămidă şi de toate răutăţile vieţii, cu degetele negre, ca nişte gheare, pare că vrea să-şi smulgă ochii:

– Rusandăăăăă! Unde eşti ţaţăiiii!, strigă cu glas ascuţit.

Îşi întinde gâtul ca un vrej uscat pe arac şi Maria:

– Cui ne laşi ţaţăiii!

Lumea se uită uimită, înfricoşată, neştiind ce se întâmplă. Popa face feţe-feţe. Maria continuă:

– Mânca-te-ar pustia Moarteee!/ Că nu ştii să faci dreptateee!

Atunci izbucneşte şi Agripina, o băbuţă cât un ciot, cu batic cafeniu. Îşi freacă ochii uscaţi şi îşi strâmbă gura:

– Haide ţaţă să vorbimmm/ Că de-acu nu mai vorbimmm.

Ţipătul din gât ăui peste mulţimea stupefiată. Unii ridică din sprâncene şi îşi încreţesc frunţile, alţii stau prostiţi cu nasul în jos, alţii îşi ridică umerii până la urechi, neştiind de ce să se apuce. De la magazinul din apropiere nişte tinerei lasă romgleza lor şi ies cu ţigările-n gură. Se învârt pe loc ca luaţii de minte: what‘s the point? Patronul rămâne şi el cu mâinile-n şold şi cu un zâmbet încremenit pe buze. Are privirea automatului de cafea din apropiere. Ce se întâmpla?

Mă trag şi eu mai aproape, lângă babe. Mătuşa Chibeta, ţinându-se de maşină, strigă iar din gât:

– Te duci pe altă lumeeee/ Unde-i satul fără numeeee.

– Că drum negru ţi-ai alesâââ/ Nici pe deal şi nici pe şesâââ.

– Că de-acu nu mai vorbimmm/ Ne-om tâlni în ţintirimmm, încheie Agripina, legănându-şi capul.

Şi după fiecare litanie urmează nişte hohotiri înspăimântătoare, însoţite de legănări ale trunchiurilor şi capetelor. Ca nişte lalele negre ale suferinţei. Şi totul fără cuvinte.

Dar bocetul nu durează mult. Deodată babele tac. Până la biserică oamenii merg în tăcere deplină. Clefăiesc noroaiele sub cerul imens, moleşit. Atâta cer pentru atâta sat! Pe deasupra trece un avion bâzâind năuc.

După slujba de înmormântare l-am auzit pe părintele Mărunţiş:

– Of! băbuţelor, băbuţelor! Ce mi-aţi făcut!?

– Ce-am făcut, părinte, ce-am făcut!, sări Chibeta. Am bocit moarta cum se cuvine.

Şi după ce popa pleacă dând a lehamite din mână, Chibeta se-ntoarce iarăşi pe adidaşii ei rupţi ferfeniţă şi zice radioasă către celelalte două:

– Parcă o ieşit bine, a?, şi-şi strânge mândră broboada la gât.

– Biiine, zice Agripina.

– De-acu trebuie să-i ţinem pomenile, fa. Patruzeci de zile, fa! Că sufletul omului umblă pe lângă casă!

– Păcat că nu mai trăieşte Gheorghe Goroneanu şi boul lui! S-o fi dus cu sanie cu bou, alta era treaba, zice şi Maria.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video