Edenul pierdut al oralităţii

Era şi o veche curiozitate, şi o nevoie cumva didactică dintr-un context care dezbătea conceptul de istorie orală. S-ar zice că textul Aniţei nu-l ilustrează tocmai exemplar. În primul rând, pentru că sunt scrise, adică elaborate, ceea ce exclude într-un mod implicit spontaneitatea – criteriu important, adesea decisiv în cazul acestui concept (care are nu numai o valoare cognitivă, ci şi una revelatorie). Nu e vorba de faptul că determinativul „oral” se conţine chiar în formula sub care conceptul respectiv circulă. Criteriul oralităţii transcende, în acest caz, simplele strategii lexematice şi acţionează în adâncuri, e un dat structural. Fiindcă a scrie nu a făcut niciodată casă prea bună cu a rosti: domeniile sunt despărţite de un hău întreg de legităţi, în ciuda tuturor similitudinilor care pot fi, la rigoare, convocate în sprijinul unui argument contrar. E vorba de premise diferite: dicţiunea ascultă, într-un caz, de un alt ritm decât în celălalt şi ritmul – în fundalul căruia poate fi detectată mişcarea anumitor imperative psihologice – impune în cele din urmă forma, e un factor care configurează discursul şi chiar constrânge într-un anume fel mesajul.

Memoriile Aniţei Nandriş-Cudla sunt, desigur, un text rezultat dintr-un efort scriptic, nu transcrierea unei istorisiri (tale-quale, pentru a o fixa definitiv şi a-i conferi astfel o valoare absolută de document). Diferenţa (sau diferenţele, mai exact) încep de aici. Aniţa nu are în faţă un interlocutor real, nu resimte presiunea unei prezenţe. Pe de altă parte, are răgazul de a formula, un timp de elaboraţie, altfel zis, chiar dacă nu e înzestrată – ca scriitorii profesionişti – cu o conştiinţă auctorială şi nu procedează nicăieri ca un artizan. (Există, în sensul acesta, doar câteva rudimente ce denotă că, în alte condiţii sociale, bucovineanca ar fi putut deveni un mare prozator şi, cu siguranţă, o mare conştiinţă). Cu alte cuvinte, semnatara e în ipostaza favorabilă a oricărui autor sau, cel puţin, a autorului în accepţia generală: e detaşată. Dar, mai ales, are confortul propriului discurs şi, chiar dacă nu revine (manuscrisul predat editurii aproape că nu conţine ştersături), i se poate prezuma, totuşi, această posibilitate: câteodată se intervine înainte de a aşterne propoziţia pe hârtie sau, mai nou, de a o depune pe monitor. Aniţa, evident, nu mai poate fi consultată în acest sens (dacă ar fi pe-o clipă să trecem de grotescul unei asemenea intenţii). Volens-nolens însă e un autor şi nu avea cum, în această calitate, să evite procedeele implicite ale auctorialităţii.

Dar cazul ei este totuşi unul special. Chiar dacă funcţionează într-un alt regim decât cel al oralităţii şi înregistrează ca atare suma regulamentară de diferenţe impuse de auspiciile sub care există textul (aparţinând – cu alte cuvinte – genetic domeniului în care a fost conceput), amintirile din viaţă nu-şi pot renega o filiaţie izbitoare cu oralitatea. Nu e foarte greu să explici cum un text elaborat (nu rezultat prin transcriere!) alimentează această persistentă impresie de colocvialitate. Maria Corti vorbeşte despre existenţa unui autor implicit. O teorie care a proliferat şi care pare foarte bine întemeiată. Limba, ca să repet aici un poncif extrem de bine cunoscut, e un mijloc de comunicare, indenegabil. A ajuns însă astfel în virtutea condiţiilor prenatale: s-a format prin interacţiune, este rodul unui efort colectiv de punere în relaţie. Funciarmente, deci, cuvântul nu este (şi nici nu poate fi!) autorefenţial; doar tranzitiv. Autoreferenţialitatea (şi în accepţia lui Vianu, şi a altora) e doar un mic instrument de mistificare: se comunică oricând, chiar şi în cele mai crunte condiţii de incomunicabilitate. Un poem hermetic sau suprarealist sunt, la rigoare, tot atât de tranzitive, să zicem, ca un editorial ori un manifest: denotă, deşi pe un palier mai profund, la care se accede mai greu, dar se accede totuşi. Cu alte cuvinte, natura limbajului este esenţial tranzitivă şi presupune într-un mod implicit existenţa unui destinatar sau interlocutor. Aş împinge ideea un pas mai departe, spunând că jurnalele – un gen al solitudinii şi replierii – au şi o funcţie terapeutică: reprezintă, în punctul lor de plecare, un antidot împotriva singurătăţii tocmai fiindcă beneficiază de o prezenţă structurală, care se livrează odată cu limbajul.

Ei, bine, în punctul acesta – care ar putea interesa deopotrivă structuralismul şi psihanaliza – îşi descoperă textul Aniţei filiaţia cu edenul pierdut al oralităţii. Fac însă demonstraţia cu alt prilej! 

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova