Eminenţe medicale

E.S.: Domnule profesor doctor Mihai Radu Diaconescu, biografia dumneavoastră de chirurg, întinsă pe mai mult de patru decenii, este una rodnică şi spectaculoasă fiind purtătoare a unei vocaţii împlinite.  De ce aţi ales chirurgia şi de ce nu altă specialitate, cum ar fi neurochirurgia, reanimarea şi terapia intensivă sau chiar chirurgia cardiacă?
M.R.D.: Pentru a fi sincer nu pot vorbi de o vocaţie, ci doar de opţiunea către o disciplină practică fiind mai puţin înclinat către o meserie  contemplativă. În al doilea rând, după patru ani de activitate în mediu rural – fără îndoială o experienţă interesantă pentru mine, dar lipsită de posibilitatea formării într-o specialitate – am câştigat, nefiind favorit şi nici dorit de unii puternici ai zilei, un concurs extrem de dur pentru un post mult râvnit de preparator într-o clinică universitară reputată. Aşadar chirurgia m-a ales pe mine. Vocaţia a devenit din dorinţa de formare şi autodepăşire personală în care în această perioadă a medicinei bazate pe dovezi am încercat o abordare holistică a celor suferinzi la care am adăugat şi o practică bazată pe cunoaştere şi conştiinţa.

E.S.: Cu siguranţă nu aţi uitat prima dumneavoastră operaţie. Povestiţi-mi, vă rog, cât de emoţionant a fost momentul debutului dumneavoastră în sala de operaţie? Ce diagnostic avea primul dumneavoastră pacient?
M.R.D.: Nu a putut fi vorba decât de satisfacţia de scurtă durată a acestui succes, din prima zi intrând în statutul de învăţăcel încercând să depăşesc cât mai repede handicapul absenţei externatului sau internatului. Am avut şansa dezvoltării într-un serviciu cu mulţi chirurgi cu calităţi deosebite de la care am putut învăţa ce să fac, dar şi ce să nu fac… Cu operaţia este ca şi cu femeia: nu prima contează, ci ultima…

E.S.: V-aţi consacrat atâtea decenii din viaţa dumneavoastră sălii de operaţie, aţi salvat şi aţi îngrijit atâţia oameni. De curând aţi părăsit-o, căci timpul nu are răbdare. Cum este viaţa de după chirurgie, de după spital, de după pacienţi?
M.R.D. Există o etapă a retragerii care trebuie făcută cu demnitate şi discreţie. Rămâne posibilitatea scrisului medical, participarea la manifestări ştiinţifice în ţară sau peste hotare la care încă particip cu interes şi satisfacţie. De asemenea am încă numeroase şi solide prietenii profesionale şi nu numai, şi mai ales o familie de care am ceva mai mult timp.

E.S.: Domnule profesor, nu de puţine ori m-am întrebat şi am fost întrebat de cei din preajma de ce sunt aşa puţine femei chirurg. Nu am făcut niciodată o statistică de acest fel şi habar nu am de ce există această disproporţie dintre bărbaţi şi femei. Puteţi da o explicaţie?
M.R.D. Am avut colege extrem de inteligente şi înzestrate. Problema este a rezistenţei fizice, iar pentru multe a pierderii farmecului feminităţii, "tăbăcită” de rutina activităţii de zi cu zi: gărzi, operaţii lungi, ambiţii profesionale sau în carieră. Pot fi excelente coechipiere şi colege, dar fără să fiu misogin nu  îmi aduc aminte de poziţii de vârf în chirurgia mare.

E.S.: Profesia de chirurg presupune lucrul în echipă. Anestezistul, reanimatorul îl consideraţi întradevăr egalul chirurgului?
M.R.D. Respect orice om care merită şi cu atât mai mult un coleg. De altfel cei mai buni doi prieteni ai mei sunt de multe decenii doi mari anestezişti ai acestei ţări: Iulian Stratan şi Florin Constandanche.

E.S.: Domnule doctor, părăsim domeniul medical şi vă întreb, vă place poezia, aveţi vreun poet preferat? Dar pictor? Din câte ştiu eraţi nelipsit din atelierele unor plasticieni ai urbei noastre.
M.R.D. Deşi am petrecut momente pitoreşti cu Nichita Stănescu, Labiş sau Mihai Ursachi, nu am fost un rafinat în aprecierea versului. Dintre pictori apreciez trei mari români Ion Gânju, Ion Gânju şi Ion Gânju şi impresioniştii.

E.S.: Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns micului nostru interviu şi cum suntem la început de an, vă urez sănătate, doriri numai de bine şi La mulţi ani!

Emil Stratan este curator expoziţii de artă şi publicist