Caută 
1 MIN
Suntem înconjuraţi de elemente care ne vor moartea la orice pas, nu ne putem feri de toate, este imposibil, important e să nu le luăm în seamă. Exact aşa cum fac copiii.
Am întâlnit un om care mi-a mărturisit emoţionat că are o frică viscerală faţă de zacuscă pe care o percepe drept monstruoasă. I se trage de la o perioadă când, student fiind, primeau la cămin săptămânal de acasă atât el, cât şi colegii săi de cameră, cantităţi enorme din acest preparat „legumicol” tradiţional şi, de ce să n-o recunoaştem obiectiv, gustos, care a ajuns să devină un coşmar pentru bieţii tineri lipsiţi de resurse financiare şi de posibilitatea de a-şi procura altfel de hrană. Ei erau siliţi să digere de foame zilnic „oribila” pastă. Cu pâine şi cu apă ca nişte adevăraţi condamnaţi la camera de tortură.
Gândindu-mă la acest „caz”, încetul cu încetul mi s-a deschis în faţa ochilor un univers întreg al fricilor care îi stăpânesc pe bieţii oameni predispuşi mereu la orice alterare psihică şi ameninţare exterioară şi, din pur egoism, pe de o parte, pentru a mă elibera de anxietatea ce m-a cuprins, şi din sadism, de cealaltă parte, pentru a vedea şi pe alţii suferind, combinat într-un final cu un strop de altruism, mi-am propus să împart această experienţă a groazei cu eventualii cititori în speranţa că voi induce unele stări neconfortabile, care vor declanşa la rândul lor (sper) un efect sănătos de catharsis, de eliberare şi indiferenţă faţă de tot ce e rău împreună cu o dorinţă de viaţă sinceră, deschisă. Vreau să îl fac pe curios să conştientizeze câte pericole există în lume şi la câte se expune în fiecare secundă a vieţii lui şi în acelaşi timp să le accepte cu stoicism ca pe un dat.
Sunt sigur că rareori suntem conştienţi de câte ameninţări cu moartea ne pasc în fiecare moment al zilei, când, însă, realizăm acest lucru suntem cuprinşi de un soi de paralizie temporară manifestată, dacă nu fizic, cel puţin psihic. Fiecare dintre noi, confruntându-se cu cel puţin o frică dintre cele de mai jos, se află la propriu sau la figurat în postura caprelor leşinătoare sud-americane care, la cel mai mic semn de teamă, paralizează realmente. Muşchii corpului li se contractă devenind rigizi şi făcând imposibilă fuga sau apărarea. Ele pur şi simplu cad neputincioase într-o parte, zvâcnind spasmodic din picioare. Modalitate cel puţin ciudată de supravieţuire care totuşi le-a perpetuat rasa până în zilele noastre. După un timp, aproximativ 2-3 minute, starea de încordare dispare, caprele se ridică în picioare şi îşi reiau păscutul de unde îl lăsaseră. Într-un mod mai mult sau mai puţin figurat, cam astfel ne comportăm şi noi când ne confruntăm cu spaimele noastre.
Ierarhia fricilor enumerate mai jos este una personală, în funcţie de „afinităţile” mele sau de simplul impuls de moment al unui cercetător debutant ce mă aflu, care îşi propune în scopuri pseudo-ştiinţifice să inducă durere şi spaimă în cantităţi moderate pacienţilor (cititorilor) pentru a-şi dovedi punctul de vedere. Din toată oferta de frici suntem liberi să ne alegem ce dorim.
Pe primul loc se află evident frica de neant urmată îndeaproape de cea de suferinţă care se regăsesc în cantităţi mai mici sau mai mari în aproape toate celelalte, uneori transformate, dar la bază cu aceeaşi „structură moleculară”.
Frica de moarte la rândul ei are mai multe nuanţe. Le-aş specifica pe cele de frică de moarte nedreaptă sau de moarte timpurie (unui bătrân îi este mai puţin frică de moarte decât unui tânăr, el având cumva conştiinţa împăcată că a trăit destul). Strâns legate de acestea sunt frica de animale cu întreaga lor gamă, de la târâtoare, carnivore, rozătoare, vecini cărpănoşi, parteneri de trafic împuţiţi, până la insecte mai mult sau mai puţin inofensive (muşte, ţânţari, căpuşe, colegi de birou etc.); apoi cea de boli şi de durere, violenţă, fenomene naturale extreme (apă, foc, vânt etc.).
O teamă ce mi se pare interesantă este cea indusă de copiii noştri. Preluăm, din grijă pentru ei, temeri pe care aceştia încă nu le conştientizează, iar acest „domeniu” poate deveni incredibil de vast în funcţie de părinte. Anticipând sau doar imaginând o sumedenie de lucruri care se pot întâmpla ajungem să ne alimentăm psihicul şi aşa fragil şi încărcat cu temerile faţă de propria persoană uneori până la refuz, cu scenariiparoxistice, situaţie ce ne poate duce pe culmile disperării. Astfel, întâlnim peste tot părinţi îngroziţi de accidente, boli sau catastrofe ce li se pot întâmpla copiilor într-o simplă plimbare prin parc cu căruciorul. De cealaltă parte, dacă nu ai copii, intervine frica de infertilitate şi, mai departe, de singurătate, ca şi lipsa de împlinire. Deci nu este scăpare din acest cerc, orice-ai face.
Foarte aproape vine frica de diavol (de monştri în general) şi, într-un fel, cea de Dumnezeu, în sensul românesc de vedere, apoi cea de propria umbră (manifestare monstruoasă a sinelui) şi de mizerie în sensul metafizic.
În continuare, intervine gama largă şi mereu deschisă spre noi achiziţii a temerilor legate de latura socială a fiinţei umane, respectiv frica de locuri aglomerate, de înstrăinarea ce decurge de aici, în consecinţă de despărţire, divorţ, de a da greş (într-o relaţie, la serviciu, în societate, în viaţă, în general). Pe urmă intervine automat frica de afectivitate sau de indiferenţă, de examene, de vorbit în public, de stat la coadă, frica de femei sau de bărbaţi, de relaţii interumane, de ceartă, de antipatie (sunt oameni care fac tot posibilul să fie drăguţi cu toată lumea din teama de a nu fi antipatizaţi – puţini români au problema asta, oricum), de dans, de muzică, de concerte, de petreceri (aceeaşi afirmaţie legată de români) ş.a.m.d.
Trecem la categoriile sociale cu frica de profesori, de şef, de secretară, vânzătoare, de portar, de poliţist, lege care are alte ramificaţii precum frica faţă de rata de la bancă, de asigurare, de expirarea buletinului, de viză; sau la cele legate de tehnologie cu frica de butoane, de aparate electrice, de sunete artificiale; informatice: frica de limbi străine, de matematică, fizică, chimie, de cărţi sau ziare etc.
Aş adăuga de la mine, spre final, frica de preaplin care este una reală şi din ce în ce mai întâlnită: de prea multă politică, prea multe maşini, case, câini, gropi, promoţii la magazine, gloanţe într-un condamnat la moarte (la o execuţie se bagă 100 de gloanţe într-un om când ar fi de ajuns unul singur), de aici ajungându-se la frica de beţie (la propriu şi la figurat) şi de ce va urma după aceea.
Sper că am reuşit să induc cititorului, dacă nu o stare de panică, măcar una de nelinişte sau greaţă, condiţie esenţială pentru eliberarea specifică catharsisului. Dacă nu, continuaţi singuri cu vizite la spitale, cimitire, şcoli etc.
Concluzia e că suntem înconjuraţi de elemente care ne vor moartea la orice pas, nu ne putem feri de toate, este imposibil, important e să nu le luăm în seamă. Exact aşa cum fac copiii. Am încercat, de pildă, să induc starea de frică faţă de ciocolată, ca element nociv, copilului meu de 3 ani, îndopându-l cu alimentul respectiv timp de o jumătate de oră, după principiul „zacusca” de mai sus, şi nu am reuşit nici în ruptul capului. La un moment dat avea burta atât de plină încât a început să se plimbe în cerc şi să sară pe călcâie ca să mai facă loc în ea, dar de renunţat nu a renunţat la „otravă”. Secretul lui? Indiferenţa. Era un om fericit trăind în plin pericol. Oricărui alt adult i s-ar fi făcut rău după 5 minute. Data viitoare am să combin ciocolata cu zacuscă.
Briscan Zara este scriitor şi publicist.
