Iarnă crâncenă

Constatăm mereu că mulţi nu ştiu nimic despre perioada comunistă. D-apoi despre Primul război mondial şi anii când toată România se îngrămădise în Moldova, celelalte teritorii fiind cotropite?

Iarna lui 1916-1917 a fost una deosebit de grea. Prin anii ’70 ai secolului trecut, mătuşă-mea Mariţa îşi amintea, era copilă pe atunci, cum soldaţii încartiruiţi în sat mureau ca muştele. S-au cărat toată iarna cu sania stive de morţi, pe care i-au îngropat în cimitirul ad-hoc din afara satului, de la marginea drumului. Conducea sania un soldat, Ilie pe nume. Ilie nu se temea că o să ia boala, spunea că el a mai avut tifos. Plus că ce-i rău nu piere, râdea el cu dinţii gălbejiţi. Când vedea pe câte unul rebegit şi gâfâind sleit, Ilie îl împungea cu codiriştea şi zicea: "Mâine-poimâine te iau şi pe tine, neamule, la preumblare: Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin", lungea Ilie sunetele a cântare bisericească şi râdea răguşit. Într-o zi Ilie l-a văzut şi pe Marin din sat de la el că tuşea. Flăcăiseră împreună. "Cum ţi-e, mă Mărine mă?" "Greu, Ilie, răsuflu ca un cal cu tignafes." "Ş-atuncea ce-ai mai ieşit afară, Marine?" "Horcăie doi în casă şi nu pot să dorm, că tot îmi vine să dorm. Da’ nu mai moare ăştia, să pot dormi!" "Nu mai calci tu iarba verde la primăvară, mă Marine mă!" "Dumnezeu ştie, Ilie mă. Tot mi se pare că tavanul se depărtează sus-sus. Şi pe urmă mă afund jos-jos, ca atunci când am fost noi cu barca lu’ nea Ion la ştiucă şi ne-a prins furtuna. Ţi-aduci aminte?" Ilie şi Marin erau din acelaşi sat de lângă Brăila.

Pe Ilie îl mai ajutau doi, care umblau tot timpul beţi, ziceau că aşa fuge boala. Apucau mortul îngheţat bocnă, unul de umeri şi celălalt de picioare, şi huştiuliuc! în sanie. Clopotul de la biserică nu mai prididea să bată. Oamenii îşi făceau o cruce repezită, ca şi cum ar alunga muşte, şi gata! La cimitir! Ofiţerii vorbeau şi dădeau comenzi de afară, nu îndrăzneau să treacă pragul caselor, fiindcă le era frică să nu ia boala sau păduchi. Văzând atâta durere, maicile, devenite surori de caritate, nu mai rezistau. Multe erau tinere, din familii "de condiţie bună", şi nu ştiau cum să întâmpine boala şi hâda moarte. Hiena cu bale de sânge a războiului le muşca adânc, le omora cu zile. Unele chiar s-au sinucis. Cele mai multe însă îşi înghiţeau lacrimile, îşi împietreau inimile şi mergeau mai departe. Când nu mai puteau să îndure, se ascundeau, bietele, prin grădini, prin alte locuri retrase şi îşi plângeau amarul lor şi amarul celorlalţi. Se duceau doctorii după ele, le mângâiau, strângându-le în palme capetele chiluge, căci cele mai multe se tundeau zero, fiindcă se temeau de păduchi, le încurajau, le învăţau să fumeze, spunându-le că aşa le va fi mai uşor. Apoi, după ce se răcoreau puţin, gata, înapoi la treabă!
Mătuşă-mea Mariţa povestea cum ajuta pe soldaţii-infirmieri la întreţinerea unui foc mare la nişte cazane uriaşe. Ajutate de infirmieri, surorile de caritate aduceau pe nişte beţe lungi rufele soldaţilor. Rufele erau fierte în clocote, cu leşie. Soldaţi-infirmieri răscoleau rufele negre pentru ca leşia să pătrundă pretutindeni şi să omoare păduchii, dar şi lindinii, ouăle de păduchi. Pe urmă mantalele, pantalonii şi tunicile erau călcate. Femeile mânuiau dibace maşinile de călcat pline cu jar: Sfâr! Sfâr! sfârâiau mantalele ude sub fierul înroşit. Botul ascuţit al maşinilor pătrundea prin căptuşeală, pe la încheieturile încreţite: Sfâr! Sfâr! Mirosul plăcut de proaspăt călcat se închircea sub exalaţia de dezinfectant şi petrol lampant din părul călcătoreselor. După aceea surorile de caritate cercetau amănunţit la lumină efectele călcate. Nici o lindină nu trebuia să scape! Dacă găseau sămânţa albă turtită şi opacă, în loc să fie rotundă şi lucioasă, erau mulţumite.

Soldaţii stăteau goi şi aşteptau, căci cei mai mulţi nu aveau decât un rând de haine. Mulţi aveau pete roşii pe corp, semn că boala i-a atins deja. Stăteau îngrămădiţi unul în altul, ruşinându-se de surorile de caritate, care erau în majoritate tinere, ba şi călugăriţe pe deasupra. Şi se ruşinau mai ales de maici! Acel organ pe care-l poartă toţi bărbaţii şi care, cred ei, e semnul autorităţii masculine, se vădea a fi acum insignifiant, agăţat aiurea, în băşcălie, de un Dumnezeu iresponsabil.

Stăteau goi şi cu scrisorile de acasă în mâini, scrisori pe care le ţinuseră până atunci în buzunarul de la piept al vestonului. Cei mai mulţi erau analfabeţi şi se hotărau cu greu să dea scrisorile la vreun căprar, ca să le silabisească acesta. ţineau scrisorile la piept săptămâni întregi, până se făceau ferfeniţă, până le ardeau sufletul de dorul ştirilor de acasă, dar se ruşinau să le dea cuiva să le citească. Recunoşteau scrisul lăbărţat şi aplecat al părintelui, căci mamele sau nevestele dictaseră acestuia câteva vorbe din inima lor, iar popa mai adăuga el ce ştia că se cuvine, dar nu se încumetau să afle conţinutul scrisorilor…

Să mă iertaţi acum de o scurtă digresiune ceva mai mare. Istoria nu are nevoie de hairstilişti, ci de cei care tund zero şi ne arată chilugi, aşa cum suntem cu adevărat, cu maxilarele noastre proeminente şi cu toate vârtejurile de pe cap. Ştiu că o să sară de fund în sus scriitorii mioritizanţi şi politicienii lătrători, exaltând global ţărănimea trecutului. Adevărul este că a existat întotdeauna o categorie copleşitoare a ţăranilor săraci, a analfabeţilor, a celor fără educaţie sanitară şi civică, a celor care au acumulat frustrări seculare (speculate şi transformate în ură de agitprop-ul comunist, dar asta nu e tema noastră acum). Desigur, clasa productivă a ţărănimii este definitorie pentru conceptul de naţiune română, dar nu putem să-i cerem mereu, n-avem voie, numai mari idealuri, numai eterne calităţi şi o iubire de ţară constantă şi înălţătoare. Avem voie să le cerem aşa ceva?

Dar să revenim.

Soldaţii trebuiau să scape de bărbile aspre şi crescute în neorânduială. Bărbierii, plictisiţi şi morţi de oboseală, nu-şi mai dădeau osteneala să-i săpunească ca lumea. Dădeau de două-trei ori cu săpunul pe obraz şi treceau la brici. După atâtea bărbi aspre şi îmbâcsite de mizerie, briciurile se tociseră şi se ciobiseră în gură, aşa că hârşâiau pielea înroşind-o până la sânge. Sărmanii soldaţi ce să facă? Se aşezau pe scaun, închideau ochii şi strângeau din dinţi. A trece şi asta! Pe lângă chinul vieţii de şobolan din tranşee, era o nimică!

Urma baia. Schilavi, jegoşi, cu pielea roasă de murdăria depusă de atâta amar de vreme, militarii aşteptau cuminţi la rând. Apa se încălzea afară în decauville-uri şi în tot felul de cazane, apoi se turna într-un butoi dinăuntru, unde se găsea şi-un butoi cu apă rece. La ordin, militarii se frecau bine cu săpun, apoi li se turna apă să se cureţe. De atâta mizerie scursă, apa se împotmolea printre scândurile aşternute pe jos.

… Pe la sfârşitul lui martie rânjita moarte a început să-şi tocească colţii. Mureau mai puţini. Marin s-a făcut bine şi se uita cu ochi împăienjeniţi ceasuri întregi cum dă colţul ierbii, amintindu-şi de spusele lui Ilie. Iar Ilie s-a îmbolnăvit pe la începutul lui aprilie. În trei zile s-a curăţat.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist