Instantanee pariziene (I)

Vineri 2 iunie. În superbul ansamblu de la Palais-Royal, mergând de-lungul galeriei Montpensier, constat cu surprindere că tavanul e coşcovit, pereţii arată rău, e limpede că e nevoie urgentă aici de nişte lucrări de restaurare. Câţiva metri mai încolo, vânzoleală mare: sunt curăţate cu mare grijă coloanele lui Buren, acei stâlpi de dimensiuni variate şi cu dungi verticale, de un gust îndoielnic, dar care au fost comandate în anii ’80 de Mitterrand şi de ministrul culturii Jack Lang. Altfel, grădina rămâne o oază miraculoasă de linişte în mijlocul Parisului, precum Piaţa Dauphine, aceasta parcă şi mai protejată acum când două instituţii aflate în preajmă – tribunalul şi poliţia, celebrul Quai des Orfèvres, se mută în nişte cartiere din nord.

Luni. Pe Champs-Elysées şi în acest an spectacolul sinistru al cerşetoarelor românce întinse pe trotuar, cu capul ascuns sub braţ, întinzând cu celălalt braţ către trecători un păhărel de plastic în care sclipesc câţiva bănuţi. Am venit de fapt să revăd galeria mea preferată, Galerie des Arcades. A rămas magnificul tavan de sticlă, au dispărut însă lampadarele Art Nouveau, spaţiul din centru a fost ocupat de o cafenea Starbucks, în jur magazine pentru turişti, cu „suveniruri” kitsch. Trec pe trotuarul celalalt şi, puţin mai la vale, dau peste un restaurant numit Five Guys unde înăuntru e o coadă imensă. Evident, reclama de la intrare anunţă inevitabilii hamburgeri. Mă „documentez” şi aflu că restaurantul a fost deschis anul trecut, că face parte dintr-un lanţ în plină expansiune mondială şi că la succesul lui a contribuit nu puţin însuşi fostul preşedinte Obama care în 2009 a declarat că la un Five Guys a găsit cel mai bun burger din Statele Unite. De gustibus. Din restaurant se revarsă o muzică asurzitoare: se pare că face parte din meniu.

Marţi. Alt element nou din peisajul parizian: catedrala rusească inaugurată nu de mult. Bulbii ei auriţi strălucesc în soare nu departe de turnul Eiffel. E înconjurată de mai multe clădiri nou-nouţe care ar adăposti o şcoală, un centru de cercetări etc. In mod evident Kremlinul a investit acolo bani mulţi. Se spune că întreg ansamblul a fost conceput ca un centru de propagandă rusească şi, foarte probabil, de spionaj. O ipoteză cât se poate de plauzibilă.

Joi. A dispărut librăria editurii L’Age d’Homme de pe strada Férou, între grădina Luxembourg şi piaţa Saint-Sulpice. Editura elveţiană L’Age d’Homme a fost întemeiată de Vladimir Dimitrievici, un personaj extrem de interesant, care a publicat mulţi scriitori din estul Europei precum şi mulţi disidenţi din Uniunea Sovietică (Aleksandr Zinoviev, în primul rând). În locul librăriei e acum o cafenea. Pe întreaga suprafaţă a zidului de peste drum se poate admira o curiozitate a cartierului: sunt scrise pe zid toate cele 25 de strofe ale celebrului poem Corabia beată de Rimbaud.

Vineri 9 iunie. Revin în piaţa Saint-Sulpice unde am întâlnire cu vechea şi buna mea prietenă Marlena B., ce participă la tradiţionalul Marché de la Poésie. Acest Salon – în aer liber – al cărţii de poezie are deja o istorie în spate. Sunt uimit – deşi am mai fost aici şi altădată – de numărul foarte mare de edituri ce publică poezie. Tiraje mai curând confidenţiale, desigur. În mijlocul pieţei, pe o estradă, câţiva poeţi citesc cu patos în faţa a vreo douăzeci-treizeci de spectatori. Marlena e şi fericită, şi emoţionată pentru că e prima ei carte publicată după ceva vreme. Volumul arată foarte frumos, cu ilustraţii expresive, textele sunt percutante, puse inteligent în pagină. Mă bucur de bucuria ei.

Sâmbătă. În acest oraş prin excelenţă cosmopolit, turiştii americani reprezintă o ţintă privilegiată. Micile restaurante se declară ca fiind (specificul local, nu-i aşa?) bistrouri şi precizează, uneori chiar pe firmă, că acolo găseşti burger. Restaurantele japoneze sunt puzderie; din mersul autobuzului, văd o firmă pe care scrie …Bistro japonez! În Piaţa Sorbonei, acolo unde pe vremuri se afla mica librărie a unei edituri universitare, Nizet, e acum un bufet numit …Sorbonn’ dog!

Duminică. Jurnalista Evelyne Joslain a amintit la postul de televiziune BFM, într-un talk-show, că Obama nu a pronunţat niciodată, în cei opt ani de mandat, expresia terorism islamic (filosoful Pascal Bruckner spusese, într-un articol apărut acum o lună, acelaşi lucru, adăugând că observaţia este valabilă şi pentru François Hollande) şi nici măcar expresia islamism radical. Terorism da, însă nu islamic, ca nu cumva să alimentăm sentimentele islamofobe ale oamenilor… Ei bine, emisiunea a fost întreruptă, Evelyne Joslain nu şi-a mai putut continua argumentaţia, s-a trecut la alt subiect. Încă o victorie a corectitudinii politice.

Luni. Nu am întâlnit, surprinzător,  nici un compatriot cântând în metrou (e drept că iau metroul rar, prefer autobuzul, care îmi dă posibilitatea să vad spectacolul străzii). Muzicanţii bântuie, în schimb, pe lângă terasele restaurantelor şi cafenelelor. Am mâncat la prânz la un mic restaurant de pe o străduţă liniştită, fără maşini, din cartierul Marais. Într-o oră (poate nici atât) la colţul străzii s-au succedat trei instrumentişti: unul cu trombonul (mi-e greu să spun un trombonist), acceptabil, un saxofonist – deplorabil şi un chitarist – nici prea-prea, nici foarte-foarte. Despre chitarist, doamna care mă servea mi-a spus că s-a ameliorat faţă de vara trecută… Dar muzica de pe plaiurile natale apare acolo unde nu te-aştepţi. S-au înmulţit considerabil în Paris ceea ce aş numi bicicletele cu coviltir (sau, dacă vreţi, ricşele cu pedale). Această mănoasă activitate menită a-i plimba (şi a-i stoarce de bani) pe turişti a devenit apanajul compatrioţilor noştri minoritari, şi în special al compatrioatelor noastre, ce pedalează de zor, dovedind – în perspectiva plăţii în euro – aptitudini fizice remarcabile. Pentru ca turistul (âclientul) să se simtă şi mai bine, pilotul biciclist(ă) pune muzică tare, tare de tot, încât să răsune străzile. Aşa au intrat manelele în peisajul parizian. Ieri, o „ricşă” trecea prin Saint-Germain-des-Prés, iar vocea lui Adrian Copilul Minune făcea să zăngăne geamurile. Ceea ce mi se pare ciudat este că poliţiştii nu intervin. Sper că nu de frică să fie acuzaţi de rasism… 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor