Instantanee pariziene (II)

Marţi 13 iunie. În autobuz: pe scaunul de lângă mine, o musulmană – tânără, frumoasă, o faţă cu trăsături regulate şi fine (de fapt, doar faţa e vizibilă, restul e ascuns de costumul „tradiţional”). Ţine în mână un smartphone pe care derulează un text. Nu rezist tentaţiei şi trag cu ochiul. E un text decupat în versete, cele cu caractere arabe alternând cu cele în franceză. Citesc (secvenţele în franceză, fireşte) şi mă crispez: e vorba de legea talionului, de răzbunare, de moarte, de sacrificiu, de supunere, de credinţă etc.,etc. Ingredientele îndoctrinării fanatice. Încerc să mă consolez amintindu-mi că alaltăieri, în metrou, tot o musulmană, tot tânără şi frumoasă, tot la fel îmbrăcată, citea o Istorie a lumii semnată de două nume notorii ale intelectualităţii occidentale. Deci, se poate.

La prânz iau masa cu Samuel R. într-un bistrou foarte agreabil, Chez France, de pe rue Amélie (bistrou adevărat, cu o bucătărie pe măsură – am mâncat un magnific pavé d’ agneau). După ce a fost în post în mai multe capitale europene, a venit în „centrală”, la Ministerul de Externe, unde va rămâne cel puţin patru ani. Este şi el sub vraja lui Emmanuel Macron. Lucrurile sunt clare după primul tur al legislativelor de duminică – Macron va avea o majoritate mai mult decât confortabilă. La el, la minister, toată lumea a primit consemn să fie pregătită pentru o puternică ofensivă diplomatică. Îl apreciază mult pe ambasadorul nostru la Paris, Luca Niculescu. Cum cunoaşte bine realităţile de la Bucureşti discutăm, inevitabil, şi despre ce se întâmplă acum în ţară. Opinia lui ar putea fi rezumată printr-un singur cuvânt: ce se petrece e lamentabil.

Miercuri. Uimitoare ofensiva în forţă a teatrului de bulevard. Bună parte din sălile consacrate programează comedii, mai noi sau mai vechi. S-a reluat chiar şi răs-jucata Floare de cactus a lui Barillet şi Grédy, cu o actriţă foarte cunoscută în rolul principal, Catherine Frot. Ca să nu mai spun de teatrele mici sau de acele cafés-théâtres unde se produc o sumedenie de actori tineri (în definitiv, pe o astfel de scenă a debutat şi Gérard Depardieu). Publicul vrea să râdă. Bine că are de unde alege.

Hotelul Ritz s-a redeschis de ceva vreme, hotelul Crillon (prin faţa căruia trec aproape zilnic cu autobuzul, în drum spre casă) se redeschide peste câteva săptămâni, hotelul Lutetia reintră în circuit la sfârşitul anului. Pentru renovarea acestor hoteluri (de fapt nu hotel e termenul potrivit, ci palace) s-au investit sume uriaşe. La Crillon, spre exemplu, peste o sută de milioane de euro. Cele mai multe dintre aceste instituţii, care sunt nu o dată şi superbe monumente istorice, au devenit proprietatea unor miliardari arabi sau chinezi: le Meurice şi Plaza Athénée sunt proprietatea sultanului din Brunei, Royal Monceau şi The Peninsula a Fondului suveran din Quatar, Crillon a prinţului Mutalb din Arabia Saudită, Mandarin Oriental şi Shangri-La a unor miliardari din Hong Kong. Doar ei au mijloacele financiare să facă aceste lucrări faraonice de renovare şi modernizare, altfel hotelurile ar fi dat faliment. Proprietarii speră să-şi scoată banii. E  drept că la Bristol, de pildă, un apartament ajunge până la 30000 (treizeci de mii) de euro. Pe noapte. Rectific: 29800.

Joi. Boulogne-Billancourt e o suburbie lipită de Paris, la „graniţă” aflându-se atât Parc des Princes, stadionul pe care joacă Paris Saint-Germain, cât şi terenurile de tenis de la Roland Garros. Insula Seguin de pe Sena a fost, până în 1992, sediul uzinelor Renault. După demolarea lor, s-au născut mai multe proiecte de utilizare a terenurilor de pe insulă. Miliardarul François Pinault a vrut să înfiinţeze un muzeu de artă contemporană. Exasperat de tracaseriile birocratice, l-a deschis finalmente la Veneţia, în Palazzo Grassi. În cele din urmă s-a decis crearea unui centru muzical ce a fost inaugurat acum nici două luni. Ansamblul e impresionant: arhitectură futuristă, o cupolă uriaşă de sticlă, panouri solare, totul menit să sugereze un pachebot cu pânzele în vânt. Se numeşte Sena muzicală şi include, în principal, un auditorium de 1150 de locuri şi o sală de 6000 de locuri. Construcţia s-a făcut printr-un parteneriat public-privat. Restul insulei urmează să fie amenajat în anii următori. Inconvenient: insula e la oarecare distanţă de staţia de metrou. Nu-i nimic: s-a decis construirea unei linii noi. Iar pentru toate astea n-a fost nevoie de nici un „program de guvernare”.

Vineri. Cină cu Thierry Wolton la o braserie, Relais Charbon, cam zgomotoasă din păcate. În septembrie va intra în librării al treilea volum, Complicii, din monumentala sa Istorie mondială a comunismului. Wolton mi-a trimis săptămâna trecută, pe mail, ca să-mi fac o idee, vreo 170 de pagini din Complicii, selectate din capitole diferite. Impresionant. Complicităţi vinovate. Orbirea (sau/ şi ticăloşia?) multor intelectuali occidentali, evident. Campaniile de calomniere şi intoxicare duse de presa de stânga, în frunte cu Le Monde, în legătură cu Soljeniţîn şi, mai recent, când a apărut Cartea neagră a comunismului a lui Stéphane Courtois. Thierry e volubil şi cumva euforic, ceea ce e explicabil: a terminat o carte care i-a cerut ani mulţi de muncă intensă şi permanentă. Povesteşte, printre altele, o scenă petrecută în 1979 şi pe care i-a relatat-o André Glucksmann. Vietnamul de sud fusese ocupat de comuniştii din nord în 1975, nu mult după aceea a început exodul populaţiei, oamenii fugeau de comunism în ambarcaţiuni improvizate (boat-people), se înecau, erau ucişi de piraţi, o tragedie îngrozitoare. În ianuarie 1979 mai mulţi intelectuali, în frunte cu Sartre, cu Raymond Aron şi cu Glucksmann se duc la preşedintele Giscard d’Estaing să-i ceară sprijinul pentru ca Franţa să poată primi mai mulţi refugiaţi vietnamezi. „Oamenii fug cu riscuri cumplite, e un scandal, nu putem rămâne indiferenţi” etc., argumentează Glucksmann. „Da ?” rămâne pe gânduri Giscard. Şi adaugă: „Dar de ce fug?”

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor