Inventatorul totalitarismului

Se împlinesc o sută de ani de la puciul bolşevic din 7 noiembrie, pe care dogma marxist-leninistă l-a numit „Marea Revoluţie Socialistă…”. Reputat istoric al comunismului, binecunoscut cititorilor români, Stéphane Courtois marchează evenimentul prin lucrarea monografică (pe cât de solidă pe atât de alert scrisă) Lenin, inventatorul totalitarismului (editura Perrin, 498 pagini). Este, cred, cel mai complet studiu despre liderul comunist, deoarece ţine seama de cercetările recente şi, totodată, se ocupă atât de biografia, cât şi de scrierile teoretice ale lui Lenin. Nu în ultimul rând, Courtois caută explicaţii pentru modul în care s-a constituit cultul lui Lenin şi mai ales pentru perpetuarea lui până în zilele noastre. Mausoleul din Piaţa Roşie continuă să fie loc de pelerinaj (chiar dacă acum predomină turiştii amatori de curiozităţi), există încă în Rusia şi în multe foste republici sovietice mii de statui ale lui Lenin, în Occident numele lui e dat unor pieţe, străzi, bulevarde (nu mai departe de 2010 un notabil socialist, Georges Frêche, a inaugurat intr-o piaţă din Montpellier mai multe statui ale unor oameni politici, printre care Lenin şi Mao…).

Courtois încearcă să înţeleagă cum s-a transformat Lenin dintr-un rentier mic-burghez (n-a muncit niciodată ca să-şi câştige existenţa) într-un apologet al crimei, violenţei şi terorii. Reconstituie lecturile, contextul familial, studiile. După acel exil în Siberia, petrecut în condiţii blânde, Lenin va trăi mulţi ani în strănătate, rupt de realităţile ruseşti şi beneficiind de avantajele capitalismului, un capitalism pe care îl consideră – a fost la el o adevărată obsesie – că se găseşte în faza lui finală. Animat de o voinţă şi de o ambiţie teribile, pune bazele unui partid pe care îl va subordona scopurilor sale. Decide că acest partid  se va sprijini pe activişti permanenţi, pe revoluţionari profesionişti, credincioşi liniei partidului (de unde ostracizarea deviaţioniştilor, cei care se abat de la linie; lichidarea fizică a „deviaţioniştilor” a fost începută de Lenin şi va fi continuată, la dimensiuni înfiorătoare, de Stalin). Refuză din start orice formă de democraţie (respinge, astfel, „cretinismul parlamentar” – formula e suficient de elocventă); şi asta în condiţiile în care, în exilul din Franţa ori Elveţia, e protejat tocmai de regimurile democratice din acele ţări. Cere o disciplină de fier, îşi propune să organizeze partidul după un model militar. Preia de la Marx principiul „dictaturii proletariatului” şi stabileşte o relaţie de echivalenţă între partid şi clasa muncitoare. E un filosof mediocru dar induce ideea că scrierile sale ar avea valoare „ştiinţifică”. Este, de fapt, teoreticianul unui darwinism social, recomandând, fără să ezite, „amputarea părţilor gangrenate” ale societăţii, idee care va servi la justificarea asasinatelor în masă.

Abil oportunist, a profitat de evenimentele anului 1917 ca să acapareze puterea printr-o lovitură de stat. În mişcările revoluţionare care conduseseră, în februarie, la abdicarea ţarului, bolşevicii (oricum, puţin numeroşi) nu jucaseră nici un rol. Perspectiva ca Rusia să se îndrepte către un regim democratic îl obligă pe Lenin să forţeze lovitura de stat. „Asaltul” Palatului de Iarnă, moment privilegiat de către propaganda comunistă, a fost în realitate o simplă încăierare, soldată cu şase morţi. Mulţimea şi „revoluţionarii” au dat apoi asaltul asupra pivniţelor palatului, urmând beţii straşnice. „O lovitură de stat de operetă”, scrie undeva Thierry Wolton, dar cu urmări dramatice, întinse pe parcursul unui secol. Lenin a declanşat de îndată teroarea instaurând cenzura, interzicând partidele de opoziţie, ziarele independente, confiscând bunurile materiale publice şi private, impunând puterea absolută a partidului-stat. În decembrie 1917 este înfiinţată, sub conducerea lui Felix Dzerjinski, poliţia politică, CEKA, mai cumplită decât Ohrana ţaristă, întrucât cekiştii aveau dreptul să-i execute pe loc, fără altă formă de judecată, pe suspecţi (Lenin: „un bun comunist este şi un bun cekist”). Grevele muncitorilor, răzmeriţele ţărăneşti sunt reprimate fără milă; Lenin dă ordine clare: „treceţi la execuţii masive”. Se pune în mişcare genocidul de clasă, propriu tuturor regimurilor comuniste. În mai 1918 Lenin declanşează războiul împotriva ţărănimii, pentru rechiziţionarea produselor agricole. În iunie sunt create primele lagăre de concentrare. Lenin este acela care a organizat, în mare secret, masacrul familiei imperiale (măcar la Revoluţia franceză Ludovic al XVI-lea avusese parte de un simulacru de proces). Tot el a ordonat deportări masive, lichidarea „contrarevoluţionarilor” (etichetă care poate însemna orice), a sabotorilor, a paraziţilor, a speculanţilor etc. Cazacii, care refuză să se supună, sunt decimaţi fără cruţare. În 30 de luni, arată Courtois, Lenin a reuşit să ruineze economia Rusiei, care în 1914 era (în ciuda inegalităţilor şi a înapoierii rurale) a cincea putere economică mondială. Lenin mai face o „descoperire”, anume că foametea e o armă redutabilă pentru a-i îngenunchea pe ţărani (au pierit atunci mai mult de cinci milioane de săteni; zece ani mai târziu, Stalin îşi va aminti de învăţătura leninistă când va provoca foametea menită a zdrobi rezistenţa ţăranilor ucraineni).

Ultimii ani ai vieţii lui Lenin au fost marcaţi, se ştie, de atacurile cerebrale repetate. Dar liderul sovietic devenise deja tot mai bănuitor, până la paranoia, împingând la absurd  cultul secretului. I-a dat ordin lui Stalin să-i deporteze pe toţi „contrarevoluţionarii” şi să-i interneze în lagăre ori să-i expulzeze pe intelectuali, pe care îi detesta. Erau ultimele tuşe la modelul leninist ce va fi aplicat în lumea comunistă şi ale cărui linii de forţă sunt militarizarea economiei, cenzura generalizată, eliminarea elitelor intelectuale, exterminarea în masă, arestările arbitrare, procesele trucate, deportările ş.a.m.d.

Personalitatea lui Lenin a fost, conchide Courtois, un amestec de megalomanie, fanatism ideologic, cinism, hipernarcisism patologic, şiretenie, cruzime, delir de persecuţie, pornire permanentă de negare a realităţii. Stalin, e limpede, avea cui semăna şi de la cine învăţa.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor